Land der Berge: Patscherkofel

Duminică, penultima zi de Innsbruck. Vremea ţine cu noi şi vedem în sfârşit soarele de dimineaţă. Vreme bună deci pentru mers pe munte. Innsbruck Card-ul permite (printre multe altele) accesul o singură dată la toate instalaţiile de telegondolă, telescaun şi telecabină din zonă. În general sunt telescaune, mai e Olympiabahn care e funicular şi sunt şi cele două telecabine adevărate – Patscherkofel şi Nordkette. Noi am mers prima oară la Patscherkofel.

Autobuzul numărul Numaiţinminte te lasă fix la staţia de telecabină şi ghici ce, are şi stand de biciclete la spate aşa că poţi merge până acolo pe 4 roţi – nu că ar folosi mulţi opţiunea. Telecabina e destul de veche şi total nespectaculoasă. Mai întâi parcurge o bucată aproape orizontală pe deasupra unui teren de golf şi apoi urcă relativ domol prin pădure până pe la 1800 de metri dacă nu mă înşel.

O chestie ingenioasă e faptul că instalaţia are o staţie de mijloc şi 4 telecabine nu 2. La staţia de mijloc cei care urcă se dau jos şi urcă în cealaltă telecabină, practic fac schimb cu cei ce coboară. Telecabinele pronesc apoi în sens opus. Artificiul face ca în acelaşi timp în care două telecabine ar ajunge sus de fapt ajung sus oameni cât pentru trei telecabine. În imaginea de mai jos, staţia de mijloc.

Telecabinele sunt frumos colorate, pe o parte sunt albastre, pe o parte portocalii.

Odată ajunşi sus, ieşirea e pe acoperişul staţiei unde e şi un fel de terasă panoramică.

Innsbruck-ul e undeva jos în vale.

Se văd atât detalii urbane cum ar fi gara...

...cât şi rurale cum ar fi mici ferme din împrejurimi.

Vis-a-vis e Nordkette-ul şi telecabina cu acelaşi nume pe care urma să o folosim mai târziu în zi. Staţia Nordkette de la ~1900 e în stânga jos şi staţia finală Hafelekar de la ~2300 e în dreapta.

Valea Inn-ului spre vest, ilustrând conceptul de „sun plateau” menţionat prin pliante: satele din jur nu sunt în valea propriu-zisă ci pe nişte „etajere” aflate cam 300 de metri mai sus, de obicei pe partea sudică a văii dar nu obligatoriu. Aşa e cazul Axams, Birgitz sau Goetzens.

Şi aşa sunt multe alte sate ale căror nume nu le ştiu.

Staţia finală Patscherkofel nu e pe vârf, acolo e un releu. În schimb trasee sunt destule şi se pare că e foarte folosit – probabil pentru că e mult mai accesibil fără echipament special, ca Nordkette. Pentru plimbarea noastră am ales un traseu circular care înconjoară pe curba de nivel tot muntele. Unii dintre noi, că alţii au ales trasee mai lungi şi mai elaborate cu coborâre prin alte părţi.

Ocolirea muntelui e plictisitoare la început pentru că merge pe drumul de maşină spre releu. Măcar peisajul e interesant – spre vest, valea prin care urcă autostrada spre Brennerpass.

Punctul de taxare de la intrarea pe valea-fundătură spre Stubaital.

O privire mai de ansamblu.

Câteva vârfuri spre gheţarul Stubai.

Europabrucke

Diverse construcţii.

La un moment dat traseul nostru părăseşte drumul şi devine cărare de munte şi una chiar frumoasă.

Din păcate marcajul pe care îl vedeţi e acelaşi pentru toate traseele – nu e marcajul „bandă albă” ca să zic aşa, indică doar faptul că eşti pe un traseu. O altă particularitate a marcajelor de la ei pe care nu am înţeles-o e faptul că la răscruci unde sunt indicate direcţiile nu sunt indicate şi durate aproximative. La o astfel de răscruce nu am fost în stare să găsim traseul nostru pentru că nu era indicat pe plăcuţe. Aşa că am făcut cale întoarsă pe acelaşi drum.

Oricum, acestea sunt mici neajunsuri în situaţia de faţă. Am rămas oarecum impresionat de numărul oamenilor care erau ieşiţi la plimbare. Pe acolo oamenii au o pereche de beţe de trekking aşa cum avem noi umbrelă. Vârsta pe traseu varia de la 3-4 ani până la 70-80, ambele grupe de vârstă descurcându-se mai bine ca noi.

La sfârşit, restul de imagini care nu au încăput în altă parte.