Retrospectiva 2010

În teorie nu-i bine să te prindă Anul Nou cu poze needitate şi articole nepublicate. În practică e un pic diferit, depinde de situaţie. În cazul de faţă am lăsat un pic pentru anul viitor, nu de alta dar am fost tras în cărămidă în mod sistematic (şi în formă agravată aş putea adăuga) în ceea ce priveşte unele deplasări. Astfel am material nou din părţi pentru că n-am fost pe nicăieri. Vinovaţii se ştiu şi vor fi aspru pedepsiţi, de exemplu unora o să le mănânc ciocolata lăsată în custodia mea.

De fapt, de ce să nu recunosc, am fost la o tură scurtă până la Dunavăţu de Jos. Vremea a fost infectă dar în schimb foarte foarte rece ceea ce a dus la 0 cadre trase. Raportez cu această ocazie că drumul Tulcea – Dunavăţul de Jos este în întregime refăcut (şi pe alocuri chiar făcut pentru prima oară pentru că înainte de la Murighiol la Dunavăţu te descurcai cum puteai). Raportez de asemenea că am dat peste nişte locuri interesante pe lângă Isaccea.

Totuşi cu ocazia aia, mi-am găsit coloană sonoră. Pe acolo prin nordul Dobrogei în afară de reţele GSM străine (roaming la mine în ţară, yay!) se prind şi posturi de radio străine. Pe unul dintre acestea rula şlagărul în cauză (care ar fi rămas necunoscut mie dacă nu exista Shazam). Google Translate mi-a explicat în mare ce vrea duduia (în general nimic material, doar să nu-ţi fie frică şi să vii mai aproape) dar făcând abstracţie de asta, Ne boysya („Fără frică” - traducerea şi adaptarea redacţiei) pare a fi un slogan bun pentru 2011, că tot adăugăm la kilometraj peste câteva ore.

Acestea fiind spuse, vă las cu o selecţie de imagini de anul asta de pe unde am hălăduit – în general chestii care au fost scoase la montaj dar cu valoare sentimentală. Cu mulţumiri participanţilor pentru unele dintre imagini dar mai ales pentru companie.

Versailles

Auzit-am despre acest loc de ceva vreme şi cum toată lumea îl recomandă am zis să merg şi eu să văd cu ochii mei minunea. Într-o zi de sâmbătă am luat RER-ul galben în direcţia pe care o bănuiam eu a fi potrivită (bănuială corectă până la urmă) aşa că pe la 11 eram în Versailles.

Drumul de la gară (gara Chantiers, că sunt două la care poţi merge) merge pe o stradă destul de îngustă care nu prea cadrează cu imaginea pe care o aveam în cap de palat grandios însă strada dă într-un mega bulevard lat de aproape 100 de metri. Aşa da, chiar dacă nu se vede ce copaci, la capătul bulevardului pare să fie ceva exagerat de mare.

Palatul nu e înalt însă e foarte întins. Privindu-l din capătul bulevardului îmi provoacă o reacţie de genul „Ce-a fost în capul lor când au făcut asta?”. La construcţie palatul a înghiţit o sumă halucinantă estimată la 2 miliarde de dolari în banii actuali. Oalele de noapte erau din argint iar regele avea în dormitor o balustradă făcută din mai mult de o tonă de argint. Doar balustrada a costat cam 560.000 de livre, ţinând cont că mâncarea pentru 12 oameni pe o zi costa 14 livre. Şi ceea ce e mai interesant e că palatul continuă să înghită sume ameţitoare şi în zilele noastre pentru renovări şi achiziţionări de mobilă care a aparţinut palatului dar a fost vândută la un moment dat.

Mândru de realizarea-i, Ludovic al ţ-şpelea (unde ţ=14) stă pe cal în faţa palatului - acum mai dirijează "decât" traficul, ca să zic aşa.

E foarte greu de conceput că acest palat atât de grandios (megalomaniac?) a fost ridicat de un om care nu a făcut baie niciodată în timpul vieţii sale.

Tour Montparnasse

Cum ziceam altă dată (cred că am zis deja dar nu mai ştiu sigur) pe lista locurilor de făcut într-un oraş nou pun de obicei şi urcatul în random structură înaltă pentru a-l vedea de sus. Aşa pe fuga, nu-mi aduc aminte oraş în care să nu fi făcut asta.

La Paris primul lucru care îţi vine în minte referitor la ce am spus mai sus e turnul Eiffel şi ar fi o opţiune bună dacă nu ar trebui să te baţi cu restul de milion de turişti care vor şi ei acelaşi lucru (ca să nu mai zic de preţ). Ar mai fi dealul pe care e catedrala Montmartre dar e cam mic pentru o panoramă adevărată plus că de acolo nu se vede turnul Eiffel.

Acum trei ani când am fost în Paris am fost în turnul Eiffel că deh, vii la Paris-urci în turn altfel eşti neica nimeni. De data asta am fost să văd Parisul de sus din altă parte şi anume de pe turnul Montparnasse.

Dimineaţă am ieşit prin La Defense însă vremea a fost dubioasă şi n-am pozat decât un carusel care era cam stingher printre atâta sticlă şi metal.

De acolo am mers la cimitirul Pere Lachaise (de acolo v-am arătat deja poze) şi mai apoi un pic prin zona Saint Michel unde am mâncat şi am luat-o încetişor spre Jardin du Luxembourg.

De acolo se vede deja obiectivul. De fapt se vede cam de peste tot din Paris. Tour Montparnasse a fost construit în anii 70 şi a dat o lovitură atât de serioasă esteticii oraşului încât la doi ani după el s-a interzis construcţia de zgârie-noi în Paris. Cu cele 59 de niveluri şi 210 metri, turnul iese în evidenţă într-un mod neplăcut într-un oraş în care media de înălţime e 5-6 etaje.

Mă rog, să nu fim mofturoşi, avem acces pe terasă şi asta contează. Şi când spun terasă mă refer chiar la heliportul de pe acoperiş. Am urcat în turn la apus şi mi-am propus să rămân până se întunecă de tot să văd cum se aprinde oraşul încet-încet. Noroc că heliportul nu e singura zonă în care ai voie să stai pentru că altfel aş fi îngheţat. Am început cu imagini cu Parisul la apus...

Notre Dame

Domul Invalizilor

O staţie de metrou aeriană.

Pantheon-ul.

Biserica St. Sulpice din câte îmi aduc aminte din prima incursiune în Paris.

Arcul de triumf.

Ghetouri adevărate la periferie.

Jardin du Luxembourg cu umbra turnului Montparnasse în dreapta.

Şinele de tren care pleacă din Gara Montparnasse.

Champs de Mars şi baza turnului Eiffel.

Ştrumf la pozat.

Şi pauză de încălzire ca să mai apuc viu aprinderea luminilor. Am înşfăcat un scaun în zona unde se proiecta un film (la etajul cu barul) şi am aşteptat cuminte cam jumătate de oră. Rezultatul aşteptării...

Spre Notre Dame. Dârele de lumină sunt avioane care decolau de la Roissy.

Cu ocazia asta am descoperit o chestie interesantă. Mai toate clădirile înalte sunt construite în aşa fel încât să se mişte sub acţiunea vântului şi turnul Montparnasse nu face excepţie. Câţiva centimetri într-o parte, câţiva în cealaltă, de ajuns ca o expunere de 30 de secunde să iasă mişcată.

La un moment dat s-a făcut prea întuneric ca să mă mai chinui cu imaginile şi prea frig ca să mai îndur. Oricum e un loc fain. Clădirea e înaltă şi spre deosebire de alte clădiri în care am mai fost aici nu ai un acoperiş deasupra capului, eşti doar tu şi cerul. Plus că vederea noaptea e spectaculoasă. Merge şi o poză de grup, din aia cu blitz şi cu fundal negru, din aia pe care trebuie să scrii „Turnul Montparnasse, Paris, 2010” ca să ţii minte unde e făcută că altfel n-ai cum să-ţi dai seama.

Land der Berge: Fernpass (epilog)

Drumul cel mai bun nu e întotdeauna cel mai scurt. Ghidandu-ne după această premiză, ne-am întors de la Imst la Innsbruck prin altă ţară. Doiciland, că ne era dor, nu mai fusesem de joi pe acolo. Traseul e simplu...

...şi anume un mic ocol prin Lermoos şi Garmisch-Partenkirchen.

Prin Imst...

Pentru un oarecare motiv în partea asta munţii arată complet diferit, cumva mi se par mai spectaculoşi dar nu aş putea să spun de ce.

Fernpass pare pe hârtie o glumă faţă de trecătorile pe care am fost în zilele precedente (doar 1210m) şi oarecum aşa şi e. E foarte aglomerată (foarte) pentru că lumea chiar trece pe acolo pentru că e o rută importantă nu vin să caşte gura ca pe Stelvio. De asemenea, datorită altitudinii reduse nu se iese niciodată din pădure, nu există porţiune de gol alpin.

Şi totuşi, trecătoarea asta aşa mică cum e are farmecul ei. După cum se vede am stat în spatele maşinuţei roşii ceva timp – parte pentru că nu puteam depăşi de cât de aglomerat era şi parte pentru că pur şi simplu nu ne grăbeam.

Aproape de punctul cel mai înalt este un popas cu parcare restaurant, tot ce trebuie, adică inclusiv un punct panoramic.

Ce se vede jos verde e Blindsee iar ce se vede în departare cu capul în nori e Zugspitze – un vârf prea înderpărtat aş putea să-l numesc. Am avut noi plan să mergem acolo însă vremea nu a ţinut cu noi (bineînţeles că aş fi preferat să urc acolo decât să mă uit la sticlă colorată Swarovski).

În parcare la restaurant, un grup de BMW Isetta ieşit la plimbare cu valiză vintage, nu numai maşină vintage.

În zonă mai aproape mai e un masiv, Mieminger cu vârful Sonnenspitze şi cu lacurile Seebensee şi Drachensee. Peisajul din imaginile de pe Google Earth mă cam lasă fără cuvinte. Asta de exemplu. Ar fi mers o plimbare pe la lacuri, văd că traseul pleacă din satul Erhwald unde e ditamai parcarea fix pentru asta, să-ţi laşi maşina şi să pleci pe munte.

Şi totuşi în zonă rege e Zugspitze. Acoperişul Germaniei, vârful de 2962 de metri e situat la graniţa dintre Germania şi Austria şi la el urcă două telecabine, una germană şi una austriacă (la un moment dat trebuia să urci cu paşaportul la tine). Când îl vezi de pe şosea te întrebi cum l-ar putea urca cineva şi mai ales cum a ajuns să se ridice aşa cu 2000 de metri deasupra, vertical.

De asta spun că mi se par mai spectaculoşi munţii aici. În Austria parcă te pregătesc înainte, ştii că vei vedea munţi înalţi însă aici nu te poţi obişnui cu imaginea imensului bloc de stâncă ce răsare parcă din câmpie.

După cum se poate observa, chiar dacă ziua a fost excelentă din punct de vedere al vremii, sus la vârf un mic nor a persistat fără să vrea să se clintească. Trebuie să fie fain să dai 58 de euro (sau cât e) ca să urci sus şi să nu vezi nimic.

Revenind pe această cale la telecabine, ele sunt Eibseeseilbahn (cea germană) şi Tiroler Zugspitzbahn (cea austriacă). Uitându-mă la imagini şi la date, am impresia că m-am dat numai cu jucării până acuma. Tiroler Zugspitzbahn a fost deschisă în 1926 (!) şi renovată în 1991, urcă 1725 de metri în 10 minute şi fiecare cabină are o capacitate de 100 de persoane. Eibseeseilbahn a fost făcută în 1962 şi urcă şi mai mult, 1950 de metri – de fapt e cea mai mare distanţă pe verticală parcursă de o telecabină pe un singur segment din lume. Cea germană are doar doi piloni (faţă de trei, cât are cea austriacă) deşi e mult mai lungă. Cabinele sunt însă mai mici, de doar 44 de persoane. De fapt nu sunt singurele opţiuni, din partea germană se mai poate urca cu un trenuleţ cu cremalieră până la o altă telecabină. Pentru că cele germane aparţin de aceeaşi companie, cel mai interesant este cred turul, urci cu una şi cobori cu cealaltă.

Iar ce au făcut la vârf e SF. Nu înţeleg cu au putut aduce atâta material să construiască aşa ceva la 3000 de metri. De privelişte nu mai zic nimic. Imagini: Asta, asta şi asta şi ajunge că mă enervez că n-am ajuns acolo.

Şi asta a fost cu Land der Berge. M-a prins Crăciunul povestind, conform previziunilor. Fu fain, primul contact cu neamurile germanice a decurs cum mă aşteptam. Am văzut ce-mi dorisem (Stelvio) şi multe alte chestii totul în ordine si armonie (contra unui preţ, bineînţeles). Au rămas chestii de văzut prin zonă (evident, am fost acolo doar o săptămână). Acum tot ce rămâne de făcut este plănuirea următorului concediu. Se lucrează la asta, vă asigur...

Land der Berge: Karlesjochbahn

Ziceam data trecută că povestesc despre ce e de făcut „sus” după ce ai parcurs Kaunertaler Panoramastrasse. Ei bine se poate merge şi mai sus! Bineînţeles nu cu maşina ci cu Karlesjochbahn. Ca o mică paranteză, acest „bahn” din germană nu înseamnă stradă (autobahn=autostrada deci bahn=stradă nu e o deducţie corectă) cum am aflat în această scurtă vacanţă. Cum nu mă pricep la germană, pot doar să spun că bahn e o chestie generală însemnând cale dar de obicei trebuie să fie însoţită de altceva. Poate fi autostradă, poate fi cale ferată dar poate fi se exemplu şi un traseu de telecabină (sistemul de la telecabină de la Patscherkofel se numeşte Patscherkofelbahn) sau de telegondolă ca în cazul de faţă.

Din parcarea de la 2750m porneşte Karlesjochbahn, o telegondolă nouă (pe Google Earth nu apare) care duce până sus pe Karlesjoch la 3108m să vadă şi pantofarii cum e la peste 3000 de metri (adică noi). Ce pot să zic e că n-am mai fost la peste 3000 şi a fost fain.

Staţia de vârf a telegondolei e aşezată precar într-o şa (joch parcă asta şi înseamnă) unde nu e foarte mult loc în general, d-apoi pentru aşa ceva.

Ce e interesant e că şaua e fix pe graniţă, adică Austria e într-o vale...

...şi Italia e în cealaltă vale.

În lungul văii la 13 kilometri depărtare se vede lacul Resia. Munţii din spatele lacului nu mai sunt în Italia ci în Elveţia.

Ceea ce se vede e un colţ de Italie literalmente, undeva în zonă este şi un punct cum avem şi noi la Beba Veche Triplex Confinium, unde se întâlnesc trei ţări. O poză a bornei este aici.

Cum ziceam acolo sus nu prea e mult loc, cel puţin nu orizontal, aşa că au construit o platformă de lemn unde au pus şi nişte steaguri şi simbolul Kaunertal, capra aia de munte (ibex?).

Bineînţeles, am uitat să mulţumesc vremii că ne-a permis o astfel de excursie, august pe zăpadă.

Odată coborâţi înapoi la parcare, eu am mâncat ceva mai repede şi m-am dus fuga-fuga în direcţia în care indicatorul arăta „Vizită gratis ÎN gheţar” şi cu litere mai mici, jos „O faceţi pe propria răspundere”. Într-adevăr după vreo 10 minute de mers pe un teren destul de accidentat se ajunge la una dintre limbile gheţarului în care s-a săpat un tunel în formă de C.

Nu vi se pare, gheţarul e acoperit cu o ţesătură şi nu numai aici, în general e acoperit, probabil se topeşte prea repede şi vor să ţină sub control. La intrări tunelul pare să fie făcut prin zăpadă care capătă forme ciudate la contactul cu aerul mai cald de afară.

Chiar mă gândeam „Ce gheţar de mâna a treia mai e şi ăsta, din zăpadă” (eu care nu mai văzusem gheţar) când am ajuns la zona mai adâncă unde pereţii sunt de gheaţă compactată. La început gheaţa e albă...

...dar până la urmă se ajunge şi în zona unde gheaţa a fost compactată cu destulă forţă încât să ajungă albastră, cum am văzut numai la televizor.

Mulţumit fiind de vizita gratis pe propria-mi răspundere în gheţar, am mers la maşină şi am coborât Panoramastrasse.

Toată afacerea Kaunertal a durat totuşi destul de puţin aşa că am hotărât să mai lungim întoarcerea la Innsbruck, mai ales că era ultima din vacanţa asta. Aşa că data viitoare vă povestesc despre Fernpass şi Zugspitze.

Land der Berge: Kaunertal

Nu mai ţin minte cum am dat peste Kaunertal, cred că navigam cu Google Earth căutând ce să facem luni – ultima zi de distracţie în Land der Berge. O opţiune ar fi fost să mergem la Grossglockner însă parte din echipă mai fusese acolo aşa că am optat pentru ceva nou.

Kaunertal e o vale (tal înseamnă vale deci tot ce are particula tal în coada e valea a ceva) care se înfundă pe unul din cei mai mari gheţari din zonă şi unde e o staţiune de schi cu 32 de kilometri de pârtii. Staţiunea (dacă poţi să-i spui aşa) e la 2750 de metri aşa că e zăpadă şi vara acolo.

Cum eu nu sunt un fanatic al lemnelor legate de picioare, ce as putea căuta acolo? Ei bine răspunsul este Kaunertaler-Stausee Gletscherbahn Panoramastrasse – numele complet al drumului care urcă de la 1200 la 2750 metri în 26 de kilometri (uneori abreviat la Kaunertal Gletscherstrasse). Germana are calitatea asta de a uni cuvintele rezultând nişte denumiri kilometrice dar foarte sugestive.

Aşadar luni dimineaţă devreme am plecat din Axams spre Kaunertal. Autobahn-ul e mare invenţie, nu încetez să mă minunez de chestia asta. Traseul ales a fost unul panoramic.

În mod normal orice program de navigaţie te rutează prin Zams şi Prutz pentru că este mai rapid. Totuşi noi nu căutam rapid. Bucata de drum între Imst şi Kauns (cu trecere prin Wenns) e un fel de drum judeţean aparent pustiu. Spun aparent pentru că e cunoscut printre motociclişti se pare. Dacă o luaţi pe acolo mare grijă pentru că drumul e îngust şi e doar aparent liber. Te întâlneşti cu un vehicul o dată la câteva minute însă nu uita că şi celălalt conducător are impresia că drumul e liber. Nu o dată ne-am întâlnit în curbă fără vizibilitate cu motociclişti care veneau cam tare. Câteva imagini de pe acest drum.

În Kauns se revine la drumul ceva mai mare care urcă spre gheţar. La un moment dat apare şi poarta de taxare – da, şoc, trebuie să plăteşti ca să foloseşti drumul. Nu mai ţin minte exact, cred că a fost 23 sau 28 de euro pentru cei 26 de kilometri. În schimb primeşti pliant în ce limbă vrei (în limite rezonabile) cu diversele atracţii de pe parcurs. Dacă nu mă înşel sunt 39 şi sunt marcate cu câte un panou. Unele sunt puncte de belvedere, altele sunt complet neinteresante cum ar fi casa familiei X, ultima gospodărie din sat (?!).

Dar drumul...drumul... Are 29 de ace de păr (numerotate evident) şi e o adevărată lecţie de geografie pentru că trece prin diverse zone de vegetaţie începând de la foioase şi terminând cu zona alpină. La început e destul de monoton pentru că trece prin pădure dar peisajul se îmbunătăţeşte repede.

Prima oprire am făcut-o la Gepatsch Stausee, lacul de acumulare. Barajul e din acela urât (orice nu e baraj de beton în dublu arc e urât :P) dar măcar are un deversor pâlnie. Mi-ar fi plăcut să-l văd în funcţiune dar lipseau vreo 10 metri de apă cred. De pe baraj se vede oarecum unde ajunge drumul, în zona albă.

Drumul continuă pe ambele părţi ale lacului însă e interzis pe partea dreaptă (cum te uiţi în amonte) pentru că la capăt e un pod în lucru pe care până şi pietonii au interzis. Nu-i nimic, şi pe partea stângă e la fel de spectaculos.

Imediat din coada lacului începe urcarea mai serioasă. La un moment dat apare un perete de stâncă folosit de alpinişti pentru exerciţii...

...şi încep acele de păr printr-o pădure rară de pini.

Încet, încet se iese din zona cu vegetaţie mai înaltă de 20 de centimetri...

...şi se ajunge în zona alpină.

Drumul trece pe lângă Weiss See, un lac de o culoare complet ciudată, aş zice că e un turcoaz spre verde.

Şi până la urmă se ajunge şi la zona de zăpadă permanentă.

Sus e o parcare imensă (care devine neîncăpătoare chiar şi vara, după cum aveam să aflăm) unde am găsit loc uşor numai pentru că ajunsesem devreme. Sunt pe acolo o serie de magazine de suveniruri, un restaurant, un mic parc pentru copii...

În jur versanţii sunt acoperiţi de zăpadă şi se vede şi limba gheţarului. E foarte ciudat (pentru pantofari ca noi) să vezi zăpadă în august. Unul dintre cele x ratrack-uri era ieşit la îngrijit una dintre piste, spre exemplu.

Data viitoare vă povestesc despre ce e de făcut acolo sus. După ce am făcut şi noi, am mers să mâncăm la restaurant care e de fapt un fel de autoservire. Vremea fiind fantastică am mâncat pe terasă.

Câteva imagini de la coborâre.

În apropiere de Stausee.

Câteva vehicule întâlnite – o Toyota Land Cruiser din seria 40.

Un Alfa 159. Sigh...

Un R1200 GS (cred, nu daţi cu chestii contondente că nu ma pricep). Dacă aş avea curaj să mă dau pe două roţi motorizate, cu aşa ceva m-aş da.

Prin satele la ieşirea din vale.

Poate pentru că a fost ultima chestie făcută în Austria, poate pentru că a fost vremea aşa frumoasă după câteva zile de ploaie dar Kaunertal mi-a rămas în minte şi nu cred că pleacă prea curând. Nu are izul de aventură pe care îl are traversarea pe Stelvio însă are aşa un je ne sais quoi. Panoramastrasse, într-adevăr...