Land der Berge: Fernpass (epilog)

Drumul cel mai bun nu e întotdeauna cel mai scurt. Ghidandu-ne după această premiză, ne-am întors de la Imst la Innsbruck prin altă ţară. Doiciland, că ne era dor, nu mai fusesem de joi pe acolo. Traseul e simplu...

...şi anume un mic ocol prin Lermoos şi Garmisch-Partenkirchen.

Prin Imst...

Pentru un oarecare motiv în partea asta munţii arată complet diferit, cumva mi se par mai spectaculoşi dar nu aş putea să spun de ce.

Fernpass pare pe hârtie o glumă faţă de trecătorile pe care am fost în zilele precedente (doar 1210m) şi oarecum aşa şi e. E foarte aglomerată (foarte) pentru că lumea chiar trece pe acolo pentru că e o rută importantă nu vin să caşte gura ca pe Stelvio. De asemenea, datorită altitudinii reduse nu se iese niciodată din pădure, nu există porţiune de gol alpin.

Şi totuşi, trecătoarea asta aşa mică cum e are farmecul ei. După cum se vede am stat în spatele maşinuţei roşii ceva timp – parte pentru că nu puteam depăşi de cât de aglomerat era şi parte pentru că pur şi simplu nu ne grăbeam.

Aproape de punctul cel mai înalt este un popas cu parcare restaurant, tot ce trebuie, adică inclusiv un punct panoramic.

Ce se vede jos verde e Blindsee iar ce se vede în departare cu capul în nori e Zugspitze – un vârf prea înderpărtat aş putea să-l numesc. Am avut noi plan să mergem acolo însă vremea nu a ţinut cu noi (bineînţeles că aş fi preferat să urc acolo decât să mă uit la sticlă colorată Swarovski).

În parcare la restaurant, un grup de BMW Isetta ieşit la plimbare cu valiză vintage, nu numai maşină vintage.

În zonă mai aproape mai e un masiv, Mieminger cu vârful Sonnenspitze şi cu lacurile Seebensee şi Drachensee. Peisajul din imaginile de pe Google Earth mă cam lasă fără cuvinte. Asta de exemplu. Ar fi mers o plimbare pe la lacuri, văd că traseul pleacă din satul Erhwald unde e ditamai parcarea fix pentru asta, să-ţi laşi maşina şi să pleci pe munte.

Şi totuşi în zonă rege e Zugspitze. Acoperişul Germaniei, vârful de 2962 de metri e situat la graniţa dintre Germania şi Austria şi la el urcă două telecabine, una germană şi una austriacă (la un moment dat trebuia să urci cu paşaportul la tine). Când îl vezi de pe şosea te întrebi cum l-ar putea urca cineva şi mai ales cum a ajuns să se ridice aşa cu 2000 de metri deasupra, vertical.

De asta spun că mi se par mai spectaculoşi munţii aici. În Austria parcă te pregătesc înainte, ştii că vei vedea munţi înalţi însă aici nu te poţi obişnui cu imaginea imensului bloc de stâncă ce răsare parcă din câmpie.

După cum se poate observa, chiar dacă ziua a fost excelentă din punct de vedere al vremii, sus la vârf un mic nor a persistat fără să vrea să se clintească. Trebuie să fie fain să dai 58 de euro (sau cât e) ca să urci sus şi să nu vezi nimic.

Revenind pe această cale la telecabine, ele sunt Eibseeseilbahn (cea germană) şi Tiroler Zugspitzbahn (cea austriacă). Uitându-mă la imagini şi la date, am impresia că m-am dat numai cu jucării până acuma. Tiroler Zugspitzbahn a fost deschisă în 1926 (!) şi renovată în 1991, urcă 1725 de metri în 10 minute şi fiecare cabină are o capacitate de 100 de persoane. Eibseeseilbahn a fost făcută în 1962 şi urcă şi mai mult, 1950 de metri – de fapt e cea mai mare distanţă pe verticală parcursă de o telecabină pe un singur segment din lume. Cea germană are doar doi piloni (faţă de trei, cât are cea austriacă) deşi e mult mai lungă. Cabinele sunt însă mai mici, de doar 44 de persoane. De fapt nu sunt singurele opţiuni, din partea germană se mai poate urca cu un trenuleţ cu cremalieră până la o altă telecabină. Pentru că cele germane aparţin de aceeaşi companie, cel mai interesant este cred turul, urci cu una şi cobori cu cealaltă.

Iar ce au făcut la vârf e SF. Nu înţeleg cu au putut aduce atâta material să construiască aşa ceva la 3000 de metri. De privelişte nu mai zic nimic. Imagini: Asta, asta şi asta şi ajunge că mă enervez că n-am ajuns acolo.

Şi asta a fost cu Land der Berge. M-a prins Crăciunul povestind, conform previziunilor. Fu fain, primul contact cu neamurile germanice a decurs cum mă aşteptam. Am văzut ce-mi dorisem (Stelvio) şi multe alte chestii totul în ordine si armonie (contra unui preţ, bineînţeles). Au rămas chestii de văzut prin zonă (evident, am fost acolo doar o săptămână). Acum tot ce rămâne de făcut este plănuirea următorului concediu. Se lucrează la asta, vă asigur...