Land der Berge: Nordkette

Nordkette înseamnă Lanţul de Nord, o denumire potrivită pentru zidul de stâncă ce se ridică la aproape 2000 de metri deasupra Innsbruck-ului, la nord de el. Telecabina care-l urcă e nouă şi e cea mai mare cu care am mers până acum. Pe deasupra e şi panoramică, numai sticlă (sau plastic, ce-o fi) de sus până jos.

E destul de mare pentru a primi un număr confortabil de biciclete pentru că pe sub traseul telecabinei e un traseu de downhill destul de mult trâmbiţat.

Datorită configuraţiei terenului, telecabina mare urcă până pe un mic platou (i-aş zice raft) unde e o staţie intermediară cu terasă, restaurant etc. De acolo se poate deja admira Innsbruck-ul.

Totuşi acolo nu eşti decât la 1900 şi ceva de metri şi Hafelekar te îmbie să mai urci. Hafelekar e staţia finală, agăţată parcă de buza prăpăstiei la 2300+ metri. Urcatul până acolo nu e o opţiune fără echipament şi o oarecare pregătire. Trei sferturi din pantă e grohotiş şi ultimul sfert e perete cu înclinaţie mare. Aşa că telecabina pare opţiunea cea mai safe.

După cum se poate observa nu există decât o singură cabină şi nu două ca de obicei (locul celei de-a doua e ţinut de o contragreutate). Între cele două staţii nu sunt stâlpi intermediari.

Odată ajuns sus cât am aşteptat restul echipei am încasat o ploaie rapidă care mă făcea să ma gândesc să cobor înapoi.

Începuse să-mi pară rău că nu mă voi putea plimba un pic însă la fel de repede cum a venit a şi plecat.

Sus în spatele staţiei e un mic platou cu o construcţie de lemn – ceva mic muzeu pentru că a fost folosită pe la 1800 pentru nişte experimente dar spre ruşinea mea nu mai ştiu de către cine şi pentru ce.

Telecabina mică urcând spre Hafelekar.

Totuşi nu peste tot e platou, spre vest platoul se îngustează serios – în cel mai îngust punct are cam 1 metru cu opţiuni stânga 400 de metri în jos spre staţia intermediară şi dreapta n sute de metri spre nimic.

Nu sunt balustrade dar dacă nu te zbenguieşti treci fără probleme.

Totuşi trebuie atenţie, cruci sunt şi pe aici.

Traseul în partea asta se înfundă pentru muritorii fără echipament de alpinism – se continuă cu un traseu pe peretele de stâncă. Dar până acolo sunt două construcţii. Una e ascunsă după o stâncă...

...cealaltă are vedere la valea Inn-ului.

Aceasta din urmă are şi un gard de piatră care se poate sări şi două balcoane (că altfel nu le pot zice). Cel de lângă casă e probabil unul dintre cele mai faine balcoane pe care le-am văzut.

Un moment de respiro în balconul cu privelişte. Europabrucke undeva în vale cu autostrada spre Bolzano.

Înapoi spre Hafelekar.

Am coborât de pe Hafelekar fix când a ieşit soarele.

Pentru că venisem la Nordkette cu autobuzul sărisem o etapă a urcării şi anume dubioşenia de funicular omidă. El face legătura între centrul oraşului şi staţia de plecare Nordkette (pe pliante se mândresc că ajungi la 2300 de metri în 20 de minute din centrul oraşului). La început funicularul merge orizontal ca un tren dar mai apoi intră într-un tunel şi începe să urce la 45 de grade – vagoanele sunt articulate între ele aşa că podeaua pe care stai e mereu orizontală. Staţia intermediară de la zoo alpin.

Ce e zoo alpin vă întrebaţi? Păi simplu, e un zoo cu animale specifice zonei de munte – marmote, pisici sălbatice, urşi, multe feluri de vulturi, capre de stâncă, lupi, etc. Am intrat acolo doar pentru că era gratis cu Innsbruck Pass, altfel era prea aproape de ora de închidere. Volierele sunt interesante, nu sunt cuşti, tu intri înăuntru prin nişte uşi duble. Bine, nu vorbesc aici de volierele cu acvile care pot să ia copii mici cu ele, doar cele cu păsări mai mici.

Ah da, au şi râşi dar erau cam timizi/leneşi aşa că i-am văzut mai bine pe autobuz...