Şi a fost 2011...

Pentru un oarecare motiv, ultimele zile din an sunt foarte agitate. Lumea aleargă în toate direcţiile aruncând spasmotic cu cardul în dreapta şi-n stânga cumpărând mai multe chestii decât e nevoie dar simţindu-se bine în tot acest timp. Printre altele se fac şi liste cu ce s-a făcut anul trecut – curios, nu neaparat raportat la ce era planificat (eh lasă ca tot e bine) şi ce se va face anul viitor – iluzii de grandoare cu făcut şi dres (anul ăsta a fost aia şi cu aia dar lasă că la anu’...moamă câte o să fac).

Să intrăm în spiritul acestui obicei aşadar. Deşi am realizat mult prea puţin din ceea ce mi-am propus, îmi place să cred că am rămas cu ceva după acest an. Desigur, am o idee despre ce trebuie făcut anul viitor şi cred sincer că le pot face dar mai ştiu că acelaşi lucru credeam despre ce mi-am propus anul trecut (şi asta mă cam sperie).

Călătoria e doar o mică parte a vieţii ăsteia. Dacă ar fi doar asta, aş zice că totul merge brici. Anul acesta am ajuns unde mi-am propus şi peste asta în multe alte locuri în care nici nu mă gândeam că voi ajunge în Decembrie trecut. Am fost pe drumuri mult mai mult decât în orice alt an, am depăşit 200.000 de kilometri. Am trecut de pragul de 100 de zboruri, eu care până acum un an şi jumătate eram un pachet nervi de fiecare dată când trebuia să zbor. Nu stau să scriu aici pe unde am fost, mă voi lupta pe îndelete în Ianuarie cu imagini/video pentru a alcătui o Retrospectivă pentru 2011. Din punctul acesta de vedere, nu ştiu ce voi face la anul. Prioritatea nu e să-mi planific călătoriile, sunt sigur că vor veni ele la mine când va fi cazul. Chestiile astea nu trebuie forţate. „You are not the car you drive” – nu eşti numărul de ţări pe care l-ai vizitat.

Altfel, sunt multe lucruri de făcut şi pentru asta îmi doresc doar motivare. E destul de deprimant să nu fi făcut un lucru deşi depindea în totalitate de tine."In this world of many distractions, thou shalt not lose focus."

Urările deşi frumoase nu sunt eficiente. Norocul nu ascultă de urări. Fiţi pregătiţi să-l primiţi cum se cuvine, dacă soseşte.

La mulţi ani, dar numai dacă îi folosiţi cu folos.

Playful Paris

Un intermezzo parizian: Cât m-am mai plimbat prin Paris am avut ocazia să observ două apucături simpatice ale parizienilor. Prima dintre ele este un fel de vandalism jucăuş la adresa semnelor de circulaţie. Pe "Omul care cară bara de interzis" l-am văzut prima oară şi apoi am început să observ şi altele.

Above Lausanne

Acum câteva luni de zile când vremea era caldă şi ziua lungă, într-o sâmbătă ploioasă eram într-un vagon vechi de TGV care se îndrepta spre Geneva. Săptămâna mea liberă se anunţa a fi murată. TGV-ul de-o seamă cu mine (!) scârţaia din toate încheieturile dar nu se lăsa.

Am ajuns în Geneva pe o ploaie măruntă, am trecut prin vamă (ce vă uitaţi bah aşa, am venit să vă pozez munţii) şi în 15 minute eram în alt tren spre Lausanne. Scump tren. Avanpremieră la experienţa elveţiană, mi-am zis.

La Lausanne am fost întâmpinat de my swiss liason. Jumate din ea de fapt, a doua jumate a sosit mai târziu avec les wheels şi am intrat direct în experienţa elveţiană mergând la o racletă la restaurantul de pe deal. Racleta si vinul şi alte asemenea îngurgitate, am ieşit la o plimbare prin pădurea adiacentă şi am văzut cât de cât Lausanne-ul de sus. Priveliştea era obturată de norul de ploaie care tocmai se îndepărta de Lausanne - încă o dată, atunci când trebuie, vremea nu ma dezamăgeşte :)

Dealul Consul

Am reluat tradiţia începută acum ceva ani, aceea de a alege un deal dobrogean şi a-l escalada în preajma Craciunului. În anii trecuţi au fost Priopcea, Beştepe, am ratat cu Dealul Mare (Denis Tepe) şi anul trecut nici n-am încercat. Anul acesta am ales Dealul Consul.

Craciun Merrycit

Noah bun. Crăciun fericit şi alte alea. Să ne concentrăm pe ferit ficatul de stres inutil. Acelaşi lucru e valabil şi pentru portofel.

Parisul e şi el pregătit pentru Crăciun...

Apus elveţian

Cum e lumina la un apus elveţian? Aurie. Get it? Ha ha.

Sunt prea leneş ca să scriu ceva detaliat. În esenţă e vorba de un apus pe care l-am prins în ultimele zile ale lui August în Lausanne. Şi nu e vorba de apusul în sine cât de locurile respective în lumina caldă a asfinţitului.

Gare de Lyon

Scurt, că se apropie vacanţa - Nu-mi place să întârzii la tren. Efectul secundar este că am timp de căscat gura prin gări. Azi avem Gare de Lyon. Şi pentru că fisheye-ul nu mai fusese folosit de multă vreme...

Punta de Tarifa

Dacă tot am fost la Nordkapp, cel mai nordic punct al Europei, de ce să nu merg şi în cel mai sudic? Sørkapp se cheamă de fapt Punta de Tarifa şi e în Spania. Un pic de tren, un pic de maşină şi gata.

Grandes Alpes: Timmelsjoch Hochalpenstrasse – 2509m

Ultimul episod din seria Grandes Alpes se desfăşoară din nou pe o graniţă înaltă. Dacă stau să mă gândesc, probabil e a doua ca înălţime după Col Agnel. Timmelsjoch sau Passo Rombo e o datorie mai veche, de anul trecut când mă uitam la panourile publicitare din Innsbruck şi la norul care ascundea tot ce era peste 2000 de metri. Anul acesta nu a mai scăpat.

Braşov noaptea

Ia, până ma chinui eu la imaginile cu Parisul noaptea, luaţi de aicea nişte Braşov noaptea. Dintr-o vreme mai caldă şi cu mai mult timp liber.

Grandes Alpes: Stelvio revisited

Stelvio e special. Şi nu zic asta pentru că a apărut la Top Gear. E invers, a apărut la Top Gear pentru că e îndeajuns de fain. Deşi l-am văzut anul trecut, nu puteam să refuz o revedere mai ales că era în drumul meu şi nu mai condusesem pe acolo. Revedere din aia nostalgică cu parcat maşina fix în acelaşi loc şi tras aer în piept cu mulţumire privind la panoramă.

Grandes Alpes: Passo Gavia – 2652m

Din păcate „aproape” e o noţiune relativă când vorbim de drumuri de munte. Passo Gavia pare aproape de Bormio însă drumul până acolo mi-a cam tocat nervii. Parte din cauza satelor cu alei denumite impropriu străzi, parte pentru motocicliştii care erau ieşiţi la Grand Prix fără să bănuiască că sunt şi alţii ieşiţi la Grand Prix. Eu de exemplu.

Grandes Alpes: Bernina, Livigno şi Eira

După o oprire scurtă în St. Moritz am analizat harta şi am decis că las Julierpass (care era în zonă) pentru altă dată. Era prin zonă dar ar fi însemnat un ocol, cel puţin 3 sferturi de oră şi ceva îmi spunea că o să am nevoie de acest timp mai târziu. Aşa că am apucat drumul spre est – de data asta un drum foarte circulat, cu camioane, autocare şi zarvă multă. Lasă lasă că scap eu de voi...

Uuu, telecabină! Şi ce nume! Cine n-ar vrea să se dea cu o telecabină care se cheamă Ghiavolerie? Şi ce fel de Diavolezza e asta care nu trece de 3000?

Grandes Alpes: Albula Pass – 2315m

Marţi dimineaţă, penultima zi de vară – trebuie profitat. M-am trezit pe la 7, am făcut plinul – deh hotel de periferie cu benzinărie alături (şi McDonalds la parter aş putea adăuga) – şi am ieşit din Chur spre sud. Vreme de cacao cu cer acoperit cu promisiuni de ploaie. Jur că de acum încolo când mai fac road trip-uri din astea îmi cumpăr harta locală. GPS-ul e un surogat cretin care, deşi bun pentru navigare prin oraşe, pentru orientarea generală e la fel de util ca o lumânare când ai nevoie de o lanternă. „Ăsta o fi drumul? Zoom out. Băi parcă ăsta e...Totuşi parcă era un drum care se desprindea la dreapta aicea şi mai încolo trebuia să fie satul X...Ah stai că nu sunt la nivelul de zoom potrivit...”. Până la urmă am lămurit problema şi am ajuns pe drumul cel bun. Opt pasuri de făcut azi, nu-i de joacă :)

Grandes Alpes: Splugenpass – 2113m

Condusul poate fi o corvoadă în anumite momente. Pentru unii, e o corvoadă permanentă dat fiind numărul de lucruri la care trebuie să fie atenţi. Dacă aţi mai citit pe aici, ştiţi că pentru mine în anumite momente condusul e o metodă de relaxare. O categorie aparte sunt drumurile de noapte pustii. Te concentrezi pe pata de lumină din faţă şi nu mai există altceva. O categorie şi mai aparte e un drum de munte pustiu, parcurs noaptea. :)

Grandes Alpes: Oberalppass – 2046m

Ultima dintre „surori”, Oberalppass face trecerea spre valea domoală care coboară spre Chur. Destul de ciudat, văd şi trenul urcând spre pas. Cătinel, dar urcă. Ce care ciudat pasul acesta este un far. Da, un far din acela de la malul mării. Este evident că e farul de la cea mai mare altitudine din lume. Explicaţia este că de aici începe bazinul Rin-ului – apa care o ia în jos pe panta muntelui va ajunge până la urmă la Rotterdam. De fapt există şi un plan să aducă o barjă de la Rotterdam până la Basel, cel mai avansat punct navigabil în amonte, să o taie în bucăţi şi să o aducă lângă far. Da, cred că ar avea un efect interesant.

Dar până la far...o luptă mică cu GPS-ul, acest duşman laş care loveşte când te aştepţi mai puţin. „Da da, mergi înainte, aşa, aşa...”

Grandes Alpes: Gotthard Pass – 2091m

Drumul care coboară dinspre Furka ajunge pe un fel de mic platou unde e o intersecţie – la stânga, cum am văzut, e Teufelsbrucke şi Elveţia, în general. În faţă e Oberalp şi tot Elveţia. În dreapta în schimb e Gotthard şi Italia. Hmmm, decisions, decisions. O să aleg...pe toate trei. E rândul lui Gotthard.

Grandes Alpes: Teufelsbrucke

În traducere Teufelsbrucke ar însemna Podul Dracului. Numele este destul de comun şi desemnează o categorie de poduri care au fost făcute în Evul Mediu şi de care sunt legate anumite legende, asemănătoare între ele. Podurile acestea au aspect similar, în sensul că sunt din piatră şi se bazează pe conceptul „cheii de boltă” ceea ce pentru omul de rând al secolelor trecute era un mister. Cum de nu se dărâmă podul şi mai ales cum a fost construit? Legendele au toate ca punct comun faptul că însuşi diavolul a fost chemat să construiască podul pentru că oamenii nu ar fi reuşit.

Grandes Alpes: Furka Pass – 2436m

Furka pare să fie sora mai mare dar mai nepopulară a lui Grimsel. Dacă vă amintiţi, la coborârea de pe Grimsel se vede urcând drumul spre Furka ceea ce înseamnă că sunt foarte aproape unul de altrul. De fapt, aici e un fel de pol al pasurilor pitoreşti (Grimsel şi Furka chiar unul lângă altul, Nufenen şi Simplon ceva mai departe spre sud-vest, Oberalp şi Gotthard mai spre est, Susten mai la nord). Dar să rămânem la Furka...

...şi asta pentru că înainte am bălăurit un pic spre Simplon şi Nufenen, enervându-mă. Nu aveam harta de hârtie la mine şi GPS-ul e fără speranţă la chestiile astea. Dacă nu reţii conturul drumului perfect, nu ai cum să recunoşti unde e un pas pentru că de obicei nu sunt trecute. Astfel eu am citit greşit harta şi am decis că Simplon e prea departe (şi era, 60 de km) şi în consecinţă nu am mai mers. Ce nu am înţeles eu din hartă era că Nufenen, pe care chiar voiam să îl văd, era mult mai aproape în direcţia respectivă (eu aveam impresia că e spre est). Am descoperit asta abia seara la hotel aşa că Nufenen şi Simplon rămân pentru altă dată. Oricum probabil sunt urâte :).

Grandes Alpes: Panoramastrasse Oberaar

Să continuăm aşadar cu plimbarea prin Alpi: articolul de faţă e un fel de bonus la articolul precedent cu Grimsel Pass. Asta pentru că, aşa cum spuneam, de undeva din pas se desprinde un drum misterios (pentru că era învăluit în ceaţă) despre care nu se înţelege mare lucru. Dacă Oberaar e un nume propriu care nu zice mare lucru, Panoramastrasse ar trebui să vorbească clar pentru majoritatea.

Nu mă ghidam după un program foarte strict însă nici nu puteam să rămân toată ziua într-un loc. Totuşi promisiunea numelui plus indicatorul care spune că nu ai voie să intri pe drum decât în primele 10 minute ale orei mi-au stârnit interesul – cu toate că vremea nu promitea nimic bun. Unde duce drumul? De ce numai în primele 10 minute? Cu aceste întrebări în minte, m-am aşezat la semafor.

A venit toamna

Breaking news! A venit toamna. Mi-e silă de ea, de tot ce înseamnă ea. Mi-e silă că trebuie să iau diverse straturi de îmbrăcăminte pe mine pe care mai apoi să le dau jos în funcţie de mediu.  Cum nu sunt omul care să poarte eşarfe sau pălăriuţe, mi-e greu să mă bucur de anotimpul rece. Mi-e silă că diesel-ul se încăzeşte greu. Mi-e silă că trebuie să dezfrunzesc maşina când plec cu ea şi că trebuie să am grijă să nu o parchez sub nuc, castan sau alt copac cu fructe tari şi grele. Mi-e silă de ceaţă, polei, burniţă, lapoviţă şi mai ales de ploaie din aia care durează o săptămână. Mi-e silă de piureul de frunze care va fi pe jos când vor începe ploile. Mi-e silă că nu pot să mai ies în oraş fără să mă întorc acasă cu ochii injectaţi de la fumul de ţigară din cârciumi. (stau şi mă întreb dacă e vreo conspiraţie, o putere mondială care controlează tehnologiile de aerisire a spaţiilor închise dar care nu vrea să o divulge către publicul larg). Mi-e silă că se întunecă la 16.30, că mă trezesc înainte să răsară soarele şi mă întorc acasă după ce apune. Mi-e silă de traficul de toamnă când o ploaie încetineşte totul la jumătate. Mi-e silă că trebuie să folosesc umbrelă, mai ales pentru că nu am (Sau am? Trebuie să verific). Mi-e silă de toate sărbătorile închipuite, prilej de cheltuială inutilă. Pe aceeaşi notă, mi-e silă că supermaketurile au pus deja la vânzare beteală şi globuri (n-am verificat, dar sigur au făcut-o). 

Azi a fost o zi atipică. Anul trecut pe aceeaşi vreme ireal de frumoasă coboram la Crucea Eroilor. Anul ăsta a fost doar o plimbare prin Herăstrău. Să tot fie aşa toamnă.

Grandes Alpes: Grimsel Pass - 2165m

N-are rost să păstrez suspansul, cel puţin nu acum: Grimsel Pass e cea mai faină trecătoare pe care am văzut-o până acum. E o disctincţie subiectivă pe care o să încerc să o explic mai jos dar care de fapt nu trebuie explicată. Se datorează probabil unei combinaţii între peisaj, vreme, maşină, etc.

Se făcea că urcam oarecum agale dinspre Interlaken – era luni şi deci drumul era aproape pustiu. La un moment dat în retrovizoare apare un Ferrari roşu. Nu mă pricep la model, era unul din astea noi. M-a depăşit lejer fără să se forţeze. Dar iată că în spatele meu mai am un Ferrari, acelaşi model cu primul doar că negru. În faţă un Ferrari roşu, în spate un Ferrari negru. Mă depăşeşte şi al doilea cu graţie iar după următoarea curbă intrăm într-un tunel destul de lung. N-am înţeles niciodată apucăturile celor de la Top Gear cu turatul motoarelor în tunel. Ei bine, aveam să înţeleg.

Furtuna

Am promis la un moment dat că am de arătat nişte imagini de la o furtună pe care am prins-o. Aşadar...avem furtună în Defense.

Momentul zilei la care a apărut această furtună (apus) combinat cu violenţa ei (uşor ieşită din comun) şi cu locul în care am văzut-o (zgârie-norii sticloşi sunt un bun decor) au dus la o experienţă inedită. În timpul furtunii eram foarte mulţi cei care stăteam la geamuri admirând spectacolul.

Grandes Alpes: Susten Pass - 2224m

Începem lejer cu o trecătoare destul de puţin cunoscută, Susten Pass "doar" 2224m. Are gheţar, tunel, lac, refugiu, ace de păr, tot ce trebuie. Şi dacă ai parte şi de vreme bună, să tot mergi.

Grandes Alpes: Aida

Dimineaţa devreme, în faţa biroului Europcar din Neuchatel. Trebuie să-mi ridic maşina căci nişte trecători mă aşteaptă. Arunc o privire în parcare - câteva maşini - încerc să ghicesc ce o să-mi dea. "Aia nu-i de nasul meu, aia e prea mare, aia chiar nu e de nasul meu, hmmm oare să fie aia? Aoleo sper să nu fie aia!". Nimic nu se prea potrivea cu "VW Polo or equivalent" în afară de un Mercedes clasă A vechi. Ajung şi la ghişeu - la naiba, pe masă e o cheie de Mercedes. Încep formalităţile şi arunc în treacăt ochii pe foaia cu programul zilei şi în dreptul numelui meu...surpriză! Prima dintre maşini, cea care "nu-i de nasul meu". Faceţi cunoştiinţă cu Aida!

Cumva există karma şi în lumea închirierilor de maşini. M-am plâns în Norvegia că l-am avut pe Zaharia 6 zile însă de data asta nu mai aveam de ce să mă plâng. Ba chiar cred că am primit pe datorie de data asta şi data viitoare o să fie o maşină chinezească sau ceva.

Grenoble - ţeapa

Imagini din plimbarea prin Grenoble – fără o ţintă anume în afară de ţeapa de beton care mi-a atras atenţia la vizita de pe deal. Drept să spun nici nu m-am interesat dinainte ce ar fi de văzut în Grenoble aşa că nu ar trebui să mă plâng că nu am găsit nimic interesant. Să ţepuim aşadar!

Grenoble - Bastilia

Aşa cum explicam altă dată Grenoble are, ca orice oraş care se respectă şi are cel puţin un deal, o cetate pe respectivul deal. E util - vezi de departe inamicii, ăia obosesc cât urcă, tu le mai arunci o bolostâncă în cap, treburi din astea administrative. Toate astea în timp ce ai privelişte. Grenoble nu e diferit, cetatea se numeşte Bastilia şi e cocoţată pe un deal deasupra centrului vechi, unde râul face un cot (astfel că până se decide inamicul pe unde să treacă râul - şi în timp ce - poţi să-i dai şi cu bombarda în cap de sus).

Les Bulles

Grenoble, fiind un oraş aproape la munte, dispune şi de o fortăreaţă. Bastilia îi zice, ca aia de cade în fiecare an pe 14 iulie. În cazul acesta, fraier să fii să ai cetate şi să nu faci teleferic până la ea. Şi dacă tot îl faci, de ce să nu-l faci aşa, mai special? Nu ştiu, în formă de bule de exemplu.

500

E cumva deprimant să zbori cu ultimul avion din zi. Toate dughenele din aeroport sunt închise, totul e strâns iar ce mai e deschis te aşteaptă pe tine să pleci ca să poată şi ei pleca acasă. Restul pasagerilor sunt şi ei obosiţi şi dormitează pe unde apucă până începe îmbracarea. Cei care sunt “efervescenţi” nu fac decât să enerveze. În avion probabil n-ai să poţi sta treaz însă ăla nu e somn.

Azi e număr aniversar, întâmplător e al 500-lea post pe aici. Tot azi se face un an de când sunt pe drumuri, un an care a trecut parcă mai repede decât anii despre care zici că nu ştii când au trecut. Toamna se numără bobocii se zice. Ce pot să număr eu sunt kilometrii parcurşi – sau milele, cum le place companiilor aeriene să le spună. Apropo de asta, aş putea să scriu un articol cu titlul “Platinum – why it doesn’t matter”. Ce ziceţi, vă interesează cum e cu “Zburând albastru?”

E adevărat, pot să număr şi locurile în care nu aş fi ajuns altfel şi experienţele avute. Nu toate au fost pozitive însă sunt întreg şi îmi place să cred că am rămas cu ceva din fiecare. Probabil una dintre cele mai importante lucruri învăţate (de fapt testate, că am mai auzit de asta de la dl. Paler de exemplu) e că poţi continua încă mult peste anumite limite pe care nu le credeai că le poţi depăşi. Acelaşi lucru dar exprimat mai practic (cum funcţionează adaptarea la om) l-am citit într-o carte care oferea pe lânga asta şi idei despre cum poţi folosi asta în avatajul tău. Una dintre idei era să cheltuieşti pe lucruri la care nu te poţi adapta – experienţe nu obiecte. Adică mai degrabă o călătorie pe care o ţii minte decât o maşină care în 6 luni va fi veche pentru tine.

Şi pentru că încerc să pun în practică ce am citit...atunci să cheltuim pe experienţe zic, iar nu pe obiecte. În spiritul acestei idei, am un bilet de tren cu numele meu pe el (figurativ vorbind) care să mă ducă mâine în capitală să vază şi gura mea Strada Mare sau muzeul Prada (glumesc desigur, nu o sa-mi pierd timpul prin niciun muzeu - poate, cel mult, în Museo del Jamon).

Good night and good luck!

Briancon – Cite Vauban

Dacă tot am fost la Briancon apoi să vizitez şi eu un pic, nu? Aşa mi-am zis luni dimineaţă înainte să plec spre Grenoble. O chestie interesantă de văzut la Briancon e Cite Vauban – partea fortificată a oraşului. De fapt chestia cu fortificaţiile e mai complicată, vedeţi mai jos.

Grandes Alpes: Col d’Izoard – 2361m

Parcurgerea unui pas pe timp de noapte a devenit o tradiţie – nu neapărat alegând să fac asta, mai mult de nevoie. Dacă acum un an treceam Jauffenpass (ce-i drept, ca navigator) şi cu o zi înainte treceam Col de Montgenevre amandouă noaptea, ziua de duminică s-a terminat cu traversarea trecătorii Col d’Izoard noaptea şi pe ploaie. Din punctul acesta de vedere îmi pare rău pentru că am văzut din alte imagini că peisajele sunt destul de aparte (nişte grohotişuri parcă) dar... mai trebuie să mai rămână ceva şi pentru altă dată.

Grandes Alpes: Col d'Agnel - 2748m

Col d’Agnel e un fel de Cenuşăreasa trecătorilor. E cea mai înaltă graniţă din Europa şi totuşi e foarte puţin circulată. Cu cei 2748m e şi a treia trecătoare ca înălţime din Alpi (mai sus fiind doar Col de l’Iseran şi Passo dello Stelvio). O menţiune aici ar fi că Franţa e de părere că are 2744m, Italia că are 2748m. Fiind neinteresantă, nimeni nu s-a străduit să clarifice. Sus nu e nimic, doar o mică parcare în care încap 10 maşini şi două indicatoare.

Prima ieşire din ţară

Dacă tot aveam de gând să povestesc despre asta şi Viajoa a venit cu prilejul atunci să vă povestesc despre prima mea ieşire din ţară. Voi urma tradiţia şi această leapşă va muri aici.

Comparativ cu alţii, am luat aer străin în plămâni destul de târziu, abia acum 4 ani şi jumătate dacă nu pun la socoteală expediţiile cu ai mei pe malul Prutului peste fâşia arată. Auzeam de prieteni care plecau prin excursii prin Europa, la burse sau la diverse student-exchange-uri dar cumva pentru mine nu s-a ivit ocazia. Totuşi nu pot zice că am căutat-o.

În anul 4 am văzut un anunţ la avizier pentru o bursă. 5 luni mai târziu după multe emoţii şi hop-uri care nu fac obiectul acestei povestiri eram la Băneasa în aeroport. Prima dată ca pasager în aeroport, primul zbor, prima ieşire din ţară...

Grandes Alpes: Bonus - Autocolante

Cred că indicatoarele de pe trecătorile populare trebuie curăţate de câteva ori pe an de autocolantele pe care excursioniştii le lasă. Unele sunt reclamă la ceva gen pistă de motociclete (cea mai josnică treabă asta cu reclama), altele sunt ale unor organizaţii/asociaţii. Unele poartă mesaje care n-au nici o legătură dar profită de loc pentru a atrage atenţia. Mă mir că n-am văzut "Basarabia e România" pe acolo. Dar, după cum vedeţi, "Da mămăligii, nu cous-cous-ului".

Grandes Alpes: Col de Tende – 1871m

Col de Tende sau Colle di Tenda (1871m) e un drum foarte vechi - unii zic că ar fi fost folosit şi de fenicieni. În zilele noastreAcest drum e descris uneori ca „un pic mai mult decât o cărare de măgari” pe care cineva a turnat parţial asfalt. În alte locuri este descris ca fiind posibil de parcurs doar cu maşina de teren. Ambele menţiuni le-am descoperit după ce am fost pe acolo (inclusiv cea cu parţial asfaltat). Eu am văzut traseul din satelit şi am zis că trebuie să ajung acolo. 15 kilometri, 61 de ace de păr şi un aspect general de intestin aruncat pe coasta unui deal. Cum să nu vrei să mergi pe drumul ăsta? :)

Grandes Alpes: Col de Turini – 1607m

În episodul din Top Gear în care am aflat despre Stelvio acţiunea începe cu altceva. Un drum mic şi întortocheat prin Alpii Maritimi, etapă a raliului Monte Carlo. Dacă tot mergeam spre mare, de ce să nu trec şi pe acolo? Punctul cel mai înalt e Col de Turini – 1607m unde sunt câteva restaurante, o parcare şi o oarecare aglomeraţie. Nici o privelişte. De fapt tot parcursul e cam lipsit de privelişte pentru că merge prin pădure.

Grandes Alpes: Cime de la Bonette – 2802m

Duminică, zi lungă. Planul era să ajung pe cel mai înalt drum asfaltat din Alpi (autointitulat aşa) şi apoi să dau o fugă şi până la marea Liguriei. Planul nu s-a materializat în forma asta, am renunţat la a mai vedea marea când mai aveam doar 20 de kilometri până la ea. Mă rog, despre asta în unul din episoadele viitoare. Acum, despre Cime de la Bonette. Ştiţi că vă spuneam la un moment dat că cel mai înalt nu e neapărat şi cel mai frumos când vine vorba de drumuri. Ei bine, şi aici se aplică asta. Dar să vedem ce şi cum.

Grandes Alpes: Col du Mont Cenis– 2083m

Cumva victimă colaterală în vânătoarea mea de trecători, Col du Mont Cenis e o trecătoare simpatică în care se urcă dinspre Susa. Nu e foarte spectaculoasă dar are tot ce trebuie: ace de păr, lac de acumulare, locuri de belvedere şi ca bonus, multă istorie. Ţineţi-vă bine, mai întâi istoria.

Grandes Alpes: Col de l’Iseran 2770m

Simplu: Col de l’Iseran e cea mai înaltă trecătoare din Alpi. Cap de listă numărul 1. Da, Cime de la Bonette e mai sus însă e o buclă făcută special pentru asta, ca să ajungă mai sus. Există de asemenea drumuri care duc mai sus dar sunt fundături (drumul de la cea mai mare altitudine din Alpi ar fi Otztal Glacier Road - drumul care urcă din Solden la gheţarii Rettenbachferner şi Tiefenbachferner şi ajunge pe la 2830 sau ceva de genul). Chiar şi aşa, vorbim numai de drumuri asfaltate pentru că dacă e să luăm în calcul şi pe cele cu macadam...să zicem doar că ştiu un drum unde se ajunge până foarte aproape de 3000 cu maşina (n-am fost acolo încă pentru că am avut parte de alte aventuri prin care mi-am luat doza de adrenalină). Dar divaghez – avem aşadar Col de l’Iseran.

Poveste cu adăpat laptopul

Există două feluri de oameni: cei care au vărsat lichide în laptop şi cei care vor vărsa. Recent am făcut trecerea dintr-o categorie în alta, cu concursul şefei de echipaj de pe un zbor Air France.

114 lucruri pe care nu le ştiai despre pârşul de alun

Ai cam da un click pe un link de genul ăsta, nu? Adică na, tu de fapt ştii tot ce e de ştiut despre pârşul de alun dar vrei să verifici dacă lista e completă (instinctul "Cannot go to bed, somebody is wrong on the internet"). Sau ştii destul de multe despre pârşul de alun dar nu strică niciodată să ştii mai multe. Sau măcar vrei să afli ce naiba e un pârş. Sau ai de ales între ce ţi-a dat şeful de făcut şi a citi asta şi restul motoarelor de pierdut vremea sunt deja epuizate pe ziua în curs...

Grandes Alpes: Col du Galibier - 2645m

Începe o nouă serie, că a tot fost Norvegia în sus, Norvegia în sus şi chiar şi în laterale. Drumurile de acolo sunt ceva aparte, aş zice că aduc un sentiment de linişte. Totuşi uneori nu vrei linişte, vrei o provocare. În materie de drumuri provocări se pot numi şi cele mai înalte trecători din Alpi. Începem aşadar cu numărul 6 pe listă, Col du Galibier - 2645 metri deasupra mării.

Norge: Bonus 3 - Oslo

Luni dimineaţă la prima oră taxiul e în faţa casei. N-am avut de ales. Mă rog, aş fi avut dar ar fi însemnat să merg pe jos cam o oră cu toate bagajele după mine ca mai apoi să iau shuttle-ul spre aeroport. Aşa că un taxi la comun e soluţia în Trondheim, adică îl rezervi în seara dinainte şi ia 3 persoane spre aeroport preţul fiind astfel mult mai mic decât o cursă normală (pentru că totuşi sunt vreo 35 de kilometri).

De data asta zborul Norwegian nu mai are Wi-Fi dar nah, oricum nu aveam chef de browsing la ora aia. Mă trezesc când avionul aterizase deja (sau aşa credeam, pentru că zbura la 1 metru de pistă) şi mă gândesc "hmm, dar ce aterizare lină" moment în care avionul se izbeşte de pistă ca să mă readucă în simţiri. Adevărul e că nu am reuşit să dorm în timpul unei aterizări. Încă.

În gară la Gardermoen trenul expres salută de bun venit călătorii în limbile lor, inclusiv în română. Bine aţi venit!

Norge: Bonus 2 - Trondheim

Al treilea oraş ca mărime din Norvegia, Trondheim are peste 1000 de ani de la înfiinţare. De la 997 până în 1217 a fost capitala vikingilor şi de-a lungul evului mediu unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj, ţinta fiind catedrala. Pe vremea respectivă oraşul se numea Nidaros şi deşi oraşul şi-a schimbat numele, catedrala nu a făcut-o ea fiind cunoscută în continuare ca Nidarosdomen.

Norge: Bonus 1 - Bye Bye Tromsoe

Duminică dimineaţă mi-am înşfăcat bagajele şi am luat-o uşurel, la pas, spre aeroport. Asta pentru că eram destul de aproape. Am ajuns mult mai devreme decât era programat zborul, mi-am facut check-in-ul şi am aşteptat. "Mi-am" pentru că la Tromsoe a fost prima data când nu numai ca mi-am tipărit singur boarding card-ul şi eticheta de bagaje dar mi-am şi lipit-o singur de bagaj, am scanat-o si am trimis bagajul pe bandă. Deh, reducere de costuri. Apropo de costuri, ar trebui să vă zic câte ceva că văd că lumea e în general interesată de asta.

Dar mai întâi...

Avionul e un 737 ostenit. Are winglets dar se vede că a trecut prin destule. Aeroportul din Tromsoe e mic aşa că nu avem mult de rulat până la pistă. O piruetă, o privire în lungul pistei...

...şi pilotul bagă mâna în gaz. La revedere Tromsoe Lufthavn, eu personal sper să ne revedem.

Norge: Epilog

Într-una din discuţiile ulterioare cu Alex şi Andreea mi-au povestit că sâmbătă, în prima zi după ce ne-am despărţit, după ce şi ei au parcurs Atlantic Road şi Trollstigen, au ajuns la un mic colţ de Norvegia foarte fotogenic, numit Norddal. Ca să sublinieze asta, locuitorii de acolo au instalat şi o ramă foto prin care poţi încadra orăşelul de la depărtare şi cu care te poţi poza. Dacă ai noroc, cum au avut ei, poţi prinde şi un curcubeu în cadru.

Ei bine, tot sâmbătă, eu îmi încheiam plimbarea prin Tromsoe în jur de miezul nopţii. Autobuzul mă lăsase aproape de aeroport şi mai aveam un pic de mers până la hotel. Cu ocazia asta am avut şi eu parte de propria-mi vedere cu ramă. Imaginea e foarte potrivită, conţine esenţa călătoriei noastre de câteva zile prin nordul Norvegiei: munţi cu zăpadă, apa albastră a fiordului, case viu colorate, cer senin şi asfaltul drumului toate scăldate de soarele de la miezul nopţii.

Şi atunci am simţit că aventura mea nordică a luat sfârşit. Tehnic nu se terminase, mai aveam o oprire în Trondheim şi câteva ore într-un Oslo încă neafectat de evenimentele de pe 22 iulie. Totuşi, aşa se întamplă de cele mai multe ori pentru mine, călătoria se sfârşeşte în ziua de dinaintea plecării. Ziua de întoarcere nu o percep ca o făcând parte din călătorie, e mai mult o corvoadă pentru că înseamnă întoarcerea la cotidian. De cele mai multe ori am de târât un bagaj după mine şi există mereu grija prinderii unui avion/tren/autobuz.

Astfel călătoria mea pe deasupra Cercului Polar s-a terminat pe la miezul nopţii, în terminalul de autobuze. Restul e doar întoarcerea acasă. La revedere Norvegia! Şi când zic asta, chiar sper să ne revedem.

Uitându-mă în spate parcă nu-mi vine să cred că am reuşit să fac asta, să ajung în locurile alea. Poate de asta şi povestesc unele amănunte aparent neimportante. De fapt ÎMI povestesc.

Cu mulţumiri pentru toată lumea care m-a ajutat şi m-a suportat. Se ştiu ei.

O singură întrebare rămâne. Ce urmează? O întrebare care probabil îşi va găsi răspunsul într-o seară ploioasă de octombrie.

Norge: Tromsoe

Am găsit Tromsoe într-o atmosferă de sărbătoare, aşa cum am mai zis, parte din această atmosferă fiind dată de aglomeraţia creată de cei 2000 de pasageri vărsaţi pe mal de nava de croazieră care tocmai acostase. Pentru un oraş de 30.000 nu e chiar nimic o astfel de invazie.

Mâncarea thailandeză e gătită chiar de thailandezi pentru că Tromsoe, aşa izolat şi nordic cum e el, e plin de oameni de alte naţionalităţi. La fel şi Narvik.

Norge: Casele

Casele din imaginile următoare sunt din Tromsoe toate, însă ar putea fi cam de pe oriunde din nordul Norvegiei. După cum vedeţi, lemnul e la putere şi, atunci când proprietarul se simte inspirat, culorile destul de îndrăzneţe. Tot ce-mi trece prin minte este oare cum ar arata casele astea iarna, înconjurate şi acoperite de zăpadă. Evident, aş putea să caut pe Google imagini cu Tromsoe iarna, dar n-ar avea farmec. Oricum aş cam vrea să văd şi o auroră-două...

Acum nu că nu aş avea chef, dar chiar nu prea am multe de zis despre ele. Promit să revin cu text mai consistent la articolul următor. Până atunci...

Norge: KS Norge

KS Norge e unul dintre cele două iahturi regale care mai există azi în Europa. Fiind regal, e oarecum normal să-i dea numele ţării. Simplu şi elegant. Şi este elegant, fără îndoială. Cadoul norvegienilor către regele lor, KS Norge a fost cumpărat în 1947, 40 de ani după ce promisiunea fusese făcută (promisiunea suna ceva de genul „Vino să ne fii rege şi-ţi luăm un iaht”; şi, cu voce mai scăzută „dar mai peste vreo 40 de ani, aşa...”). Lăsând gluma la o parte, până şi copiii de şcoală generală au participat la colecta pentru a cumpăra pe Philante, un iaht britanic din 1937 care în timpul războiului a servit ca escortă pentru convoaie. Regele l-a luat în primire, l-a folosit vreo 10 ani, apoi fiul l-a folosit încă vreo 30 şi acum regele en-titre îl foloseşte şi el, când are ocazia.

Norge: Baie în Nord

Aşa cum am zis, am dat peste Tromsoe într-o atmosferă festivă. În afară de festivalul mâncării thailendeze de pe strada principală, un fel de concurs de bărci cu rame avea loc în port. Şi tot în port, pasagerii de pe un mic vaporaş îşi făceau de cap sărind zgomotos în ceea ce nu putea decât fi apă rece.

Norge: Skudd şi Storm

Primul lucru pe care mi-au căzut ochii când m-am dat jos din shuttle-ul de aeroport au fost aceste două arătări „parcate” în cel mai central loc în portul Tromsoe. Imediat am scos Internet-ul la purtător şi am elucidat misterul. Skudd şi Storm, pe numele lor, sunt două corvete ale marinei norvegiene. Fac parte din clasa Skjold şi sunt cele mai rapide nave militare din lume.

Norge: Bărcuţe

Norvegia are 25.000 de kilometri de coastă aşa că nu e ciudat că navele sunt omniprezente în cultura lor. La televizor am văzut chiar un anunţ din acela de responsabilizare cum avem noi cu centura de siguranţă. La fel şi la ei, numai că la ei se referea la pus vesta de salvare. La ei copii învaţă la şcoală ce să facă atunci când cineva cade în apă (să nu sară după el în apa îngheţată că ajung în statistică), cum se fac nodurile şi alte chestii utile când ieşi cu barca pe mare. În cele ce urmează, imagini din portul Tromsoe.