Gunoaie, câini şi gheaţă

Tocmai s-a încheiat un week-end aşa...cam „meh”. Am să dau vina pe vreme că n-am avut chef de mers nicăieri. Totuşi am zis că dacă tot nu plec din oraş ies sâmbătă dimineaţă la o plimbare să văd diverse locuri pe care am tot zis că merg să le văd.

Aşadar, sâmbătă dimineaţă am urnit maşina în direcţia gării Bucureşti Cotroceni. Ce gară e aia vă întrebaţi? E vorba despre o gară defunctă (sau mă rog, în comă). E undeva în spate la Cora Lujerului şi e situată pe linia de tren care tăia la un moment dat Bucureştiul. Această linie se desprinde din inelul feroviar din jurul Bucureştiului şi intră prin Militari. Linia o cunosc toţi şoferii pentru că toate străzile dintre Maniu şi Timişoara sunt tăiate de această linie (uneori dublă). Eu am descoperit locul destul de uşor dar de ajuns la gară nu am reuşit din două motive: şleaurile de gheaţă infernale formate pe drum şi turma de câini care abia aşteptau descălecarea mea. Am zis pas şi am mers la următorul loc, pasarela Griviţa.

Ajuns acolo am parcat în rând cu lumea...

Kukuruznik

Când eram mic pentru mine avioanele din lumea reală însemnau două lucruri. Fie dungile albe de pe cer care erau uneori acompaniate de un zgomot puternic (zgomot care la un moment dat a dispărut, presupun că s-au schimbat modele de motoare si sunt mai silenţioase) fie aratările bleu cu alb parcate la aerodromul de la Vânători. Le vedeam numai în trecere din maşină dar erau fascinante. Ce-i drept, nu arătau cum vedeam la televizor (sau pe timbre) că trebuie să arate un avion – astea aveau două rânduri de aripi!

Era mare chestie când vara ieşeau la stropit cu insecticid pentru tânţari pentru că ajungeau şi deasupra oraşului şi le puteam vedea în zbor. Îmi dădeam seama relativ uşor când se apropia unui pentru că făcea un zgomot infernal aşa că de cele mai multe ori reuşeam să ajung la fereastră sau, dacă eram afară, la un petec de cer liber ca să văd cum trece minunăţia.

Mult mai târziu (odată cu recomandarea de a-l scoate din serviciul armatei române după accidentul de la Tuzla) – am aflat că avionul respectiv se cheamă Antonov An-2 şi că nu e numai o vechitură rusească ci o vechitură faimoasă.

Escapadă londoneză

Aşa cum am mai povestit pe aici, la începutul lui noiembrie trecut m-am dat cu trenul pe sub Canalul Mânecii. De fapt am fost la nişte prieteni dragi pe care îi văd prea rar aşa că week-end-ul a fost cu mai puţină alergătură şi ceva mai multă vorbă.

Totuşi am făcut şi o mică plimbare iar rezultatele se văd mai jos.

Schimbarea gărzii călare.

În Trafalgar Square- un Mini Morris echipat mai de raliu fugărit de un X5.

C'est dingue

Cantonamentul de săptămâna asta e într-un fauxbourg în care nu am mai fost - interesant e că acesta chiar îmi place. Cel puţin centrul e chiar simpatic cu o zonă pietonală mică, cu restaurante, cu supermarche care se închide la 10 (mare chestie) şi cu gară.

Cu toate astea mi-am făcut plimbarea de seară până în fauxbourg-ul vecin la restaurantul turcesc descoprit săptămâna trecută. Vorba vine plimbare pentru că sunt două staţii de tren şi da, iau trenul. Culmea, trebuie să schimb pentru că trenurile, deşi trec o dată la câteva minute, nu opresc în ambele staţii care îmi trebuie mie.

Legat de asta, ziceam la un moment dat că îmi vine să plâng când văd ce infrastructură au. Gara din acest mic oraş satelit are 9 linii şi aceste 9 linii trec Sena în apropiere pe un pod (toate 9!). Toate vin de la Gara St. Lazare din Paris şi la ora de vârf e impresionant să urmăreşti trenurile care aleargă în toate direcţiile. Există trenuri express care nu opresc decât în gările mai mari şi există şi trenuri care opresc în toate gările. Toate trenurile trec prin clădirile de locuinţe şi nu le-am auzit niciodată folosind claxonul - poate şi pentru că în teorie nu se poate ajunge pe linie - peroanele sunt înalte ca la metrou şi toate gările au pasaje subterane. Garniturile nu sunt deloc elegante, în general sunt murdare, miros şi nici foarte silenţioase nu sunt. Totuşi, cel mai important, îşi fac treaba.

La întoarcere am avut "plăcerea" să asist la o scenă în gara unde schimbam. Cum aşteptam eu trenul liniştit un urlet înfiorător s-a auzit din direcţie sălii de aşteptare. Urletul (care continua, cu intensităţi variabile) era acompaniat de zgomote de lovituri în ceva mobilier. Gândul de început a fost "Aoleo, îl taie". Totuşi destul de repede sunetele au început să fie articulate şi am auzit un "Pourqoi tu me fais ca?".

Ah, l'amour! Of course. Micuţului isteric (era mic de înălţime) tocmai i se dădeau papucii de către o micuţă asiatică în colanţi cu model leopard. Omul urla în continuare ca înjunghiat, se făcea că pleacă, ieşea din sală şi apoi se întorcea înauntru. Până la urmă a reuşit să spargă un geam şi să se taie la mână. Noi cei de pe peron urmăream scena - eu sincer speram să nu facă vreun gest care să interfereze cu programul trenului meu (de genul să se arunce în faţa lui) sau să nu o lovească pe fată. La un moment dat i-a fluturat pumnul prin faţă dar doar ca să-i arate că s-a tăiat. După 4-5 minute de urlat a apărut în sfârşit şi cineva de la pază dar n-am apucat să văd cum s-a terminat telenovela pentru că a venit trenul.

Am mai vazut o scenă asemănătoare la Notre Dame, el îi urla duios ei să se urce înapoi pe scuter şi ea nu voia. Nu ştiam că le fierbe aşa sângele în vine francezilor, credeam că doar mai la sud.

N-am poze pentru azi, mai am doar o doză de Londra pentru data viitoare şi rămân fără material.

Plimbare pariziană

Trebuie spus că parizienii, pentru un motiv care îmi scapă cu totul, par să nu fie capabili de o călătărie normală cu mijloacele de transport în comun, atunci când e aglomeraţie. Logica (mea cel puţin) dictează ca atunci când se apropie staţia ta să încerci să ajungi mai aproape de uşă sau, dacă nu poţi, să îţi faci cunoscută intenţia întrebând persoana care îţi blochează drumul dacă coboară la prima (sperând astfel că îţi va înlesni trecerea). Ei nu, în Paris majoritatea îşi aduc aminte că trebuie să coboare după ce s-au deschis uşile. Urmează evident împinsături şi îmbrânceli ca să ajungă la uşă, în timp ce, de cele mai multe ori, nu-şi comunică intenţia – doar se zbat ca apucaţii (bonusul vine sub forma bagajului de care sunt însoţiţi şi care trece mai greu printre călători). Prima oară am crezut că era un nesimţit, a doua oară că era o aiurită dar deja de la a treia oară încolo a devenit enervant.

Iar când a fost grevă...ce să mai zic, am încasat nişte îmbrânceli cum n-am îndurat în x ani de RATB şi Metrorex. O fază amuzantă a fost când m-a împins cineva la urcare în aşa hal încât sigur aş fi gustat din vreun scaun din acela jegos (apropo, cretină idee să pui ceva textil în care se îmbibă diverse lichide într-un mijloc de transport în comun) dacă nu erau alţi oameni peste care să zicem că am aterizat. Recăpătându-mi echilibrul, mă pregăteam să mă întorc să văd cine a îndrăznit o asemenea chestie (deja aveam în cap o construcţie lingvistică care să menţioneze printre altele rudele defuncte pe linie maternă) când constat că franţuzoaica din faţa mea se cam zbate şi zice ceva de „pied” - „C’est mon pied!”. Eu, oarecum nedumerit mă gândeam la ce s-o fi referind. „C’EST MON PIED!” repeta ea dând din mâini. Ce-i cu ton pied? mă gândesc eu. Aaaaa, stau eu pe el... „Desolé, desolé”. Marcat fiind de gravitatea momentului, am bufnit în râs în timp ce ziceam asta. Singurul lucru bun la întâmplarea asta a fost că în loc să mă trezesc cu o poşetă în cap, a început şi ea să râdă.

Acestea fiind spuse, vă las cu o serie de imagini dintr-o plimbare de jumătate de zi prin Paris.

Staţia mea preferată, Lamarck Caulaincourt – una dintre cele mai adânci. E în curbă şi e situată undeva în spatele bisericii Sacre Coeur.

Road trip pe zăpadă

Prima plimbare cu maşina pe anul acesta am făcut-o ieri, pe o vreme numai bună pentru aşa ceva. A durat un pic să ne adunăm dar pe la 10 pornisem pe 8 roţi spre Cernavodă. La ieşirea de pe autostradă am văzut că drumul spre Rasova-Ion Corvin părea să fie cu zăpadă aşa că am lungit un pic traseul. Am dat o fugă spre Rasova pe un drum acoperit aproape în întregime de zăpadă.

La Rasova am întors (nu făcusem decât 19 kilometri).

Telecabinning

Toamna asta am prins un weekend cu vreme fantastică. Întâmplător eram la munte în ultimele zile ale lui Octombrie. Sâmbătă dimineaţă de cum am ajuns în Sinaia am decis că mergem undeva sus să profităm de vreme. Am ales telegondola de la Azuga pentru că nu mai fusesem acolo şi pentru că ar trebui să se vadă Bucegii în toată splendoarea lor.

Evident, la telegondolă era agitaţie mare, au pornit-o special pentru noi. Până nu dă o zăpadă, zona nu prea prezintă interes.

Vizibilitate perfectă şi, mai mult, nici un pic de vânt, cel puţin nu la staţia Sorica. Bucegii, cum ziceam.

Lomografeală

O chestie mică, aşa de început de an. Deşi uneori mai cochetez cu cititul nu am cărţi. Cel puţin nu în formatul clasic, foi tiparite şi legate unele de altele. Până recent nu aveam o bibliotecă care să sublinieze această lipsă dar acum nu mai merge. Am împrumutat nişte cărţi dar nu acoperă golul aşa că am adus o minune a tehnicii sovietice pe post de bibelou.

Despre bibelou am mai povestit acum ceva vreme.