Gunoaie, câini şi gheaţă

Tocmai s-a încheiat un week-end aşa...cam „meh”. Am să dau vina pe vreme că n-am avut chef de mers nicăieri. Totuşi am zis că dacă tot nu plec din oraş ies sâmbătă dimineaţă la o plimbare să văd diverse locuri pe care am tot zis că merg să le văd.

Aşadar, sâmbătă dimineaţă am urnit maşina în direcţia gării Bucureşti Cotroceni. Ce gară e aia vă întrebaţi? E vorba despre o gară defunctă (sau mă rog, în comă). E undeva în spate la Cora Lujerului şi e situată pe linia de tren care tăia la un moment dat Bucureştiul. Această linie se desprinde din inelul feroviar din jurul Bucureştiului şi intră prin Militari. Linia o cunosc toţi şoferii pentru că toate străzile dintre Maniu şi Timişoara sunt tăiate de această linie (uneori dublă). Eu am descoperit locul destul de uşor dar de ajuns la gară nu am reuşit din două motive: şleaurile de gheaţă infernale formate pe drum şi turma de câini care abia aşteptau descălecarea mea. Am zis pas şi am mers la următorul loc, pasarela Griviţa.

Ajuns acolo am parcat în rând cu lumea...

...şi am urcat pe pasarelă pentru a vâna nişte trenuri.

Din păcate erau doar locomotive de manevră şi garnituri de personal (mă rog, n-am avut eu răbdare să stau prea mult). Pasarela Griviţa e asemănătoare cu pasarela de la Basarab doar că e de vreo trei ori mai lungă – are aproape 250 de metri lungime şi e singura cale prin care poţi ajunge cu piciorul din Griviţa în Giuleşti (asta dacă nu te simţi norocos şi vrei să încerci să fentezi rapidul de Braşov de exemplu).

De la pasarelă am mers la Lacul Morii să ajung pe insulă. Treaba asta s-a dovedit a fi foarte anevoioasă. Am încercat să ajung cu maşina în zonă pe nişte străzi desfundate pline de câini şi gunoaie – Giuleştiul e un cartier fermecător din punctul ăsta de vedere. La un moment dat am decis că nu are sens şi m-am întors şi am mers în Crangaşi la civilizaţie, la blocuri, să las maşina şi să purced la picior. Civilizaţie nene! Fix lângă parcare era o haită de 16 câini care se încălzea la soare. Ştiţi voi de care, din ăia de n-ar face rău unei muşte, care nu latră şi nu muşcă (parol!), care simt omul rău (atuncea au voie să muşte) şi care sunt şi ei un suflet. Vedea-i-as pe toţi mânuşi şi clei şi ce naiba se mai poate face din ei. Am studiat comportamentul lor – nu se dădeau la oamenii care făceau jogging pe malul lacului deci am presupus că e în regulă. Bineînţeles, au venit să mă miroasă gudurându-se.

De la blocuri până la insulă e un pic de mers, cam 10 minute aş zice. Fiind sâmbătă nu era pustiu, mai erau nişte pescari care-şi riscau viaţa pe gheaţa foarte subţire şi cum ziceam, oameni care alergau de plăcere.

În colţul lacului (da, Lacul Morii e un lac în colţuri)...

...peisajul se schimbă depozitele lăsând loc cartierului Giuleşti pe care îl văzusem mai devreme. Tristeţe mare – gunoaie, câini (alţii, evident), ruine cu Digi TV, oameni care se încălzesc la foc de lemne/cauciuc/plastic, săpături, brrr.

La apropiere de insulă...

...am văzut maşini parcate pe pod. Excelent, deci se poate ajunge numai că n-am fost eu în stare să îmi dau seama cum.

Unul dintre cele două debarcadere.

Am dat un tur de insulă – zăpada era bătătorită semn că maşinile vin des pe acolo.

Pagoda (de fapt e un chioşc de fanfară, cred) din capătul insulei.

În mijlocul insulei e şi o fântână arteziană – nu ştiu dacă a funcţionat vreodată.

M-am plictisit repede şi m-am întors la maşină. Iar câini, iar mirosit, tot tacâmul.

De la Lacul Morii am plecat spre Chitila unde aveam de pozat nişte munţi de maşini casate de la Remat. Se pare că între timp concasorul (sau cum îi zice utilajului respectiv) înghiţise tot muntele de maşini şi-l transformase într-un munte de bucăţele de fier mult mai puţin fotogenic. În spatele Rematului se află fortul Chitila, parte din linia de fortificaţii din jurul Bucureştiului. Se pare că nu e transformat în depozit/poligon/ciupercărie cum au păţit celelalte însă nici simplu de vizitat nu e. Drumul spre el era cu nişte şleauri monumentale plus că am înţeles că e păzit de o turmă de câini apreciabilă ca dimensiuni şi mi-era că nu-s sociabili ca cei de Crângaşi. Aşa că încă o dată am fost înfrânt în războiul psihologic dintre mine şi câini şi am plecat mai departe spre Rudeni – aveam de gând să văd avionul dar am renunţat repede din cauza drumului.

Am intrat în Bucureşti prin Chiajna, am fost să văd Dâmboviţa în spatele stadionului Concordia Chiajna (ha ha) şi ca ultimă chestie am mers pe strada Mihai Eminescu de unde, surpriză, se ajunge direct pe digul care înconjoară lacul. Dacă tot am ajuns acolo, am mers să dau şi o tură cu maşina pe insulă, aşa mai mult de ciudă că nu m-am mai dat jos din ea.

Şi cam asta e cu plimbarea prin Bucureşti. Dezamăgitor, sper că peste vreo două săptămâni să-mi iau revanşa. Pănă atunci, a bientot.