Plimbare pariziană

Trebuie spus că parizienii, pentru un motiv care îmi scapă cu totul, par să nu fie capabili de o călătărie normală cu mijloacele de transport în comun, atunci când e aglomeraţie. Logica (mea cel puţin) dictează ca atunci când se apropie staţia ta să încerci să ajungi mai aproape de uşă sau, dacă nu poţi, să îţi faci cunoscută intenţia întrebând persoana care îţi blochează drumul dacă coboară la prima (sperând astfel că îţi va înlesni trecerea). Ei nu, în Paris majoritatea îşi aduc aminte că trebuie să coboare după ce s-au deschis uşile. Urmează evident împinsături şi îmbrânceli ca să ajungă la uşă, în timp ce, de cele mai multe ori, nu-şi comunică intenţia – doar se zbat ca apucaţii (bonusul vine sub forma bagajului de care sunt însoţiţi şi care trece mai greu printre călători). Prima oară am crezut că era un nesimţit, a doua oară că era o aiurită dar deja de la a treia oară încolo a devenit enervant.

Iar când a fost grevă...ce să mai zic, am încasat nişte îmbrânceli cum n-am îndurat în x ani de RATB şi Metrorex. O fază amuzantă a fost când m-a împins cineva la urcare în aşa hal încât sigur aş fi gustat din vreun scaun din acela jegos (apropo, cretină idee să pui ceva textil în care se îmbibă diverse lichide într-un mijloc de transport în comun) dacă nu erau alţi oameni peste care să zicem că am aterizat. Recăpătându-mi echilibrul, mă pregăteam să mă întorc să văd cine a îndrăznit o asemenea chestie (deja aveam în cap o construcţie lingvistică care să menţioneze printre altele rudele defuncte pe linie maternă) când constat că franţuzoaica din faţa mea se cam zbate şi zice ceva de „pied” - „C’est mon pied!”. Eu, oarecum nedumerit mă gândeam la ce s-o fi referind. „C’EST MON PIED!” repeta ea dând din mâini. Ce-i cu ton pied? mă gândesc eu. Aaaaa, stau eu pe el... „Desolé, desolé”. Marcat fiind de gravitatea momentului, am bufnit în râs în timp ce ziceam asta. Singurul lucru bun la întâmplarea asta a fost că în loc să mă trezesc cu o poşetă în cap, a început şi ea să râdă.

Acestea fiind spuse, vă las cu o serie de imagini dintr-o plimbare de jumătate de zi prin Paris.

Staţia mea preferată, Lamarck Caulaincourt – una dintre cele mai adânci. E în curbă şi e situată undeva în spatele bisericii Sacre Coeur.

Se iese cu ascensorul sau pe o scară în spirală cu 92 de trepte – cam 6 etaje.

Spre Sacre Coeur. A se observa trenuleţul chic pentru turişti deştepţi.

Detalii din skyline-ul Parisului, văzut de la Montmartre.

Biserica St. Eustache de lângă Chatelet les Halles cu Pantheonul în fundal.

Centre Pompidou cu ghetourile pe verticală în fundal.

La Paris nevoia de a te remarca prin îmbrăcăminte/accesorii devine acută, aproape dureroasă.

Mă rog, de ce să nu recunosc, lumea e îmbrăcată în general bine pe stradă. Dacă faci abstracţie de toţi originalii (care au găsit ochelarii lu’ bunicu’ şi o ard ei cool că au ochelari vintage) există şi oameni îmbrăcaţi normal. În metrou tineretul are numai ochelari cu ramă groasă şi eşarfă mov.

Ah da, era să uit de detaliul care însufleţeşte orice atracţie turistică la Paris sau Roma. - Vânzătorii de prostii contrafăcute întinse pe o pătură. În cazul de faţă, căciuli. Fermecător, pentru asta am venit la Paris.

Bicicleta e destul de folosită, chiar şi de către turişti. Bineînţeles că mirajul vintage se aplică şi aici, dacă ai un hârb ruginit nişte ochelari cu ramă groasă şi eventual o bască gata, eşti mega interesant.

Catedrala Notre Dame – uneori îmi vine greu să cred că e acolo de la 1300, de pe vremea când lupii intrau în oraş în haită şi-i mâncau pe parizieni – vezi povestea lui Courtaud.

Piaţa St. Michel.

Şi aşa cum stăteam eu la poze pe podurile dintre Ile de la Cite şi oraş...

...cerul a început să capete o culoare neplăcută.

Am pornit spre Pont des Arts (de unde v-am arătat lacătele amorezilor)...

...însă nu am apucat să ajung fără să mă plouă destul de bine. Era octombrie şi a fost furtună cu fulgere şi trăznete. M-am adăpostit sub o arcadă lângă Pont des Arts împreună cu alţi turişti nefericiţi.

După ploaie am mers la pozat lacătele pe lumina care mai era.

Restul serii cred că l-am petrecut bântuind prin cartierul latin şi apoi pe jos până la Arc de Triomphe.