Pasajul Vilacrosse

În afară de plimbat prin pădurile din jurul Bucureştiului, week-end-ul acesta mi-am permis şi o serie de incursiuni urbane al căror prin rezultat îl puteţi vedea mai jos.

Cu mult înainte de a-l vedea cu ochii mei, am văzut la televizor în cine ştie ce videoclip un loc care mi s-a părut interesant – un fel de stradă acoperită cu acoperiş de sticlă. Mi-a luat ceva timp să aflu unde se află şi că se numeşte Pasajul Vilacrosse (denumire generică sub care e cunoscut locul, pasajul se numeşte de fapt Macca-Vilacrosse).

Pasajul a fost construit la 1891, proiectat fiind de Felix Xenopol. Forma de U e dată de Hotelul Pesht al cărui proprietar se pare că nu a vrut să-l vândă şi s-a recurs la această soluţie de a construi în jurul lui, soluţie care până la urmă mie îmi place mai mult.

Pasajul are două ramuri. Prima dintre ele se numeşte Pasajul Vilacrosse în onoarea arhitectului catalan Xavier Vilacrosse care s-a stabilit la Bucureşti şi a fost arhitectul şef al oraşului între 1840-1850.

Ramura asta pare mai îngrijită şi mai uniformă în ziua de azi.

Impresia persistă în ciuda diverselor afaceri aciuate pe aici, schimb valutar şi amanet.

Cealaltă ramură se numeşte Macca, după numele cumnatului constructorului. Această ramură pare mai neîngrijită şi acoperişul de sticlă se termină înainte de a ajunge la Calea Victoriei. Din câte văd, această ramură se mai numeşte şi Strada Bijuteria – numele sub care a fost cunoscut pasajul în anii comunişti.

Adevărul e că venind dinspre Calea Victoriei, nu prea ai cum să bănuieşti ce se ascunde după intrarea dreptunghiulară deloc fermecătoare.

Cele două ramuri, care azi găzduiesc o varietate de localuri, se întâlnesc aproape de ieşirea spre Banca Naţională într-o sală circulară cu o cupolă de sticlă colorată.

Intrarea în pasaj dinspre BNR e mult mai potrivită.

Pasajul în sine e cam murdar, în principal din cauza păsărilor care dorm pe grinzile metalice. La 1891 şi de fapt nici acum nu s-a descoperit tehnologia ţepilor metalici aşezaţi pe orice suprafaţă orizontală, tehnologie de care am tot râs eu în Italia când am văzut-o prima oară.

După cum se vede din imagini, am prins pasajul într-un moment liniştit, în timpul verii cele două ramuri sunt mai mult ocupate de mese şi scaune.

Data viitoare urmează chestii mai puţin frumoase.

PS: Bibliografia e Wikipedia care la rândul ei conţine informaţii din cartea Bucureștii în date și întâmplări de Radu Olteanu (Editura Paideia, București, 2002).