Transfăgărăşan 2011

Fac ce fac şi tot acolo ajung, adică pe Transfăgărăşan. Dacă iarna trecută am fost pe Transfăgărăşan pe partea sudică până la Capra, anul acesta am zis că mergem să vedem cum e la Bâlea iarna.

Pentru a ajunge la Bâlea Lac varianta cea mai uşoară e să mergi cu maşina până la Bâlea Cascadă şi de acolo cu telecabina până sus. Există şi varianta urcat pe jos pe ambii versanţi însă mie mi-e dragă viaţa.

Astfel duminică la prima oră (de fapt a şasea) ieşeam din Bucureşti cu destinaţia Bâlea Cascadă, gândind că ajungem să prindem prima telecabină. La Predeal am tăiat-o pe Cold Creek (sună mai bine aşa?) unde au asfaltat de curând şi e decent. Ce nu e decent e drumul de la Râşnov prin Poiana Mărului – după vreo 3 kilometri de slalom printre cratere am decis că nu rezist 49 de kilometri cât arăta indicatorul şi m-am întors spre Braşov urmând drumul cunoscut spre Sibiu.

La un semafor din Codlea am scos aparatul din rucsac.

Adevărul e că a fost o dimineaţă tare faină. Am prins răsăritul pe la Ploieşti şi când am ajuns pe Pârâul Rece deja era o lumină din aia caldă şi nici urmă de nor. Aranjamentul a continuat ceva vreme...

Drumul a fost lejer, foarte puţine maşini (deh, duminică dimineaţă) şi pe alocuri chiar pustiu.

Optimismul meu s-a dovedit neîntemeiat pentru că am ajuns la intersecţia cu Transfăgărăşanul un pic după ora 10.

Vâsc în copaci înainte de Cârţişoara.

În Cârţişoara.

Am urcat repejor până la Bâlea Cascadă unde am găsit loc de parcare lejer şi chiar mă bucuram că nu sunt mulţi oameni ca să nu aşteptăm la telecabină. Mai sus de cabană drumul nu e dezăpezit dar e practicabil până la un punct. Totuşi pentru a descuraja incursiuni într-o zonă periculoasă, la primul semi-tunel drumul e barat de un parapet de beton.

Bun, ne-am echipat cu cele necesare şi am plecat spre telecabină, eu cel puţin făcându-mi griji că nu se strâng cei 10 oameni necesari ca să facă o tură. Evident, s-a întâmplat exact opusul – am aşteptat mai bine de o oră să ne vină rândul şi asta pentru că telecabina e foarte mică (încap cam 13 persoane) şi durează cam mult să facă un drum - cam 15 minute.

Într-un sfârşit ne-a venit rândul, am fost ultimii care au urcat în telecabină lucru nu neapărat bun pentru că am împărţit-o cu cel mai „isteţ” grup - absolut totul trebuia comentat. Acum eu am auzit că Ardealu-i fruncea, dar nu şi în cazul de faţă.

Din păcate geamurile (plasticul) telecabinei sunt zgâriate într-un hal fără de hal, vorba unui prieten, parcă transportă urşi cu ele şi ăia se zbat înăuntru şi zgârie. Aşadar poze nu prea sunt – nici nu era mare lucru de pozat. Traseul şoselei poate fi ghicit numai datorită podurilor şi parapeţilor de protecţie, altfel nu ai zice că e vreun drum pe acolo.

Am auzit că s-ar vrea să se ţină deschis Transfăgărăşanul şi iarna – sincer nu văd cum e posibil pentru un preţ rezonabil. Când se deschide Transfăgărăşanul vara, se circulă aproape prin tunel de zăpadă şi asta pentru ca în unele locuri se depune strat mai mare de 3 metri - nu pentru că ninge mult ci pentru că vine de pe versant. Da, dacă nu e limită de bani, se poate face orice. Cifra vehiculată era 1 milion de euro parcă. E enorm, senatorul sau deputatul sau ce o fi fost ăla de a venit cu ideea asta absurdă ar trebui să vină cu business case-ul pentru asta. Sunt curios din ce crede el că se poate scoate 1 milion de euro în 8 luni de zile, din vânzarea de cârnaţi uscaţi, slănină şi brânză? Din bâte de baseball, căciuli cu coarne (da, astea se pare că sunt la modă) şi plimbări cu snowmobilul? Dar să revenim la ale noastre...

Din telecabină am văzut pentru un moment o bornă kilometrică care mi-e dragă mie – e cea de care mi-am sprijinit bicicleta la 1 zi după ce mi-am luat-o. Cred că de acum încolo o s-o numesc borna mea.

O imagine luată de sus de la staţia de sosire - am uitat să menţionez că vremea frumoasă era prezentă numai jos cam până la Cârţişoara. Deasupra muntelui era un nor care nu numai că nu a vrut să plece de acolo toată ziua dar uneori mai şi cobora până la noi. În imagine e vizibil ca un plafon gri şi după cum se vede jos e soare şi frumos.

Acum, din raţiuni de spaţiu şi timp, nu o să vă povestesc ce am făcut sus la Bâlea, o las pe dăţile viitoare. Am stat cu totul cam 2 ore după care ne-am postat iar la coadă la telecabină – de data asta a durat mult mai puţin.

Tariful e cam piperat pentru ce oferă cutiuţa roşie dar în fine. La coborâre după ce se trece se stâlpul de la cascadă poţi să ai şansa să experimentezi şi nişte senzaţii tari dacă bate un pic vântul – telecabina începe să se legene şi eu cel puţin aveam senzaţia că o face din ce în ce mai tare. Însoţitorul de bord părea calm aşa că mi-am păstrat şi eu calmul exterior.

Ne-am dus la maşină, ne-am dezechipat şi am plecat spre Braşov cu gândul să mâncăm. La coborâre am oprit într-un loc pentru a încerca un cadru...

Săraca Furie Verde, a ajuns gri-neagră, în funcţie de cât de uscat sau umed e învelişul de noroi.

Am ajuns la Braşov pe la 4 şi ceva după amiaza şi după ceva deliberări am decis să nu stăm la restaurant să ne întindem ci să rezolvăm rapid la „Petru”. Petru e o simigerie cu oarece pretenţii care face printre altele o chestie numită Covridog. La început am fost sceptic cu privire la această corcitură între covrig şi hot dog (că asta e) însă mi-a trecut repede după ce am gustat. E chiar ok şi coada care se formase la Petru pe Republicii îmi zice că nu sunt singurul care crede asta. După asta am pornit spre Bucureşti dar am avut neplăcerea de a fi deviaţi pe Cheia aşa că drumul a durat un pic mai mult decât plănuiam.

Curaj, a început o nouă săptămână!