Tocmai am descoperit că există şi călătorie fără aparat foto. De nevoie, altfel pus să aleg nu l-aş lăsa acasă. Dacă tot am avut un pic de timp liber, am mers 1 oră şi jumătate în centru să văd despre ce este vorba şi am rămas...să zicem neaşteptat de plăcut impresionat.
În ignoranţa mea, n-aveam nici cea mai mică idee cum arată Madridul. Îmi imaginam ceva gen pur funcţional, aglomerat şi în general neinteresant. Cât de mult m-am înşelat!
Experienţa începe cu sosirea pe aeroportul Barajas. În termeni de trafic şi cred că şi de spaţiu e mai mic ca Roissy dar impresia pe care o lasă...e cu totul altceva. Terminalele 2F şi mai ales 2E din Paris au spaţii interioare care par imense. Cu 50+ porţi fiecare sunt impresionante pentru cineva care a văzut doar Otopeni-ul însă terminalul 4 de la Barajas e cu totul altceva. Cu totul. De fapt e atât de mare încât e despărţit în două, are un satelit (T4S) la 2.5 kilometri de clădirea principală, satelit la care se ajunge cu un tren fără conductor printr-un tunel – tren care nu merge pe şine ci are roţi normale şi merge ca pe două drumuri mici făcute numai pentru roţile sale şi e ţinut pe direcţie de o şină centrală. Distanţele sunt aşa de mari încât se măsoară în zeci de minute şi trebuie să ai grijă să nu pierzi avionul pentru că nu se fac anunţuri generale în difuzoare. Construcţia în sine e din 2006 şi e absolut fantastică. Arhitectul a gândit un mare spaţiu interior luminat cât mai mult posibil natural – suprafeţe vitrate imense şi deschideri în acoperiş. Întreaga structură e ondulată şi e susţinută de stâlpi vopsiţi în general în galben la exterior şi la interior într-o gamă de la roşu la verde pe toată lungimea sălii. Ceea ce frapează e pur şi simplu dimensiunea terminalului – imaginaţi-vă o sală înaltă de 20 de metri, lată de 30-40 şi lungă de 1.2 kilometri (!). T4S e mai mic, are „doar” 950 metri lungime. În total au 760.000 metri pătraţi. Pot să zic că nu am mai văzut aşa ceva şi am rămas cu adevărat impresionat.
Dat fiind motivul prezenţei mele acolo, nu am făcut decât să gust o bucăţică mică din Madrid, dar una foarte gustoasă. Taxiul m-a dus mai întâi pe la Puerta Europa, două clădiri mai strâmbe ca turnul din Pisa, apoi a continuat pe un mega bulevard, pe lângă Santiago Bernabeu şi m-a lăsat în buricul centrului aşa cum i-am cerut ca un turist de rând. Acolo, la Puerta del Sol, se află o statuie care reprezintă ceea ce e şi pe emblema oraşului, un urs ridicat pe labele din spate care încearcă şă ajungă la căpşunile dintr-un copac – da, se pare că aici căpşunile cresc în copaci. Ursul e simbol al oraşului pentru că se pare că în trecutul îndepărtat aici era o ursărie – adică foarte mulţi urşi prin pădurile dimprejur – de unde şi numele latinesc de Ursaria.
De la Puerta del Sol am ales la întâmplare o stradă pietonală şi m-am avântat pe ea. M-am îngirjit şi de magnet şi apoi am luat-o la pas pe Gran Via, strasse-ul local. Şi ce strasse! Am eşuat într-un tapas bar unde am mâncat specialităţi iberice – un platou de cărnuri mumificate în diverse moduri şi brânză.
A nu şti limba locului e un handicap major. Treapta intermediară între a nu înţelege absolut nimic şi a vorbi limba e să înţelegi ce ţi se zice dar să nu fii în stare să raspunzi. Tot ce îmi iese pe gură e franceză sau italiană. În apărarea mea, localnicii nu prea se intersectează cu engleza. Plus că trebuie să fii atent la pronunţie – deunăzi încercam să aflu ce înseamnă huella dar o pronunţam aşa cum aş fi citit-o în română şi de asta interlocutorul meu credea că întreb ce înseamnă juela (în loc de uei-ia) – dar cum eu ştiam din context cam ce trebuie să însemne îi tot ziceam că nu e bine. Unele cuvinte seamănă cu ale noastre dar sunt „false friends”. Disculpen las molestias nu înseamnă scuzaţi molestările cum ai fi tentat să crezi ci scuzaţi deranjul. Iar acum la televizor e o reclamă la un produs Rimmel care se cheamă Max Curva.
Bonus: La întoarcere taximetristul a greşit drumul şi când şi-a dat seama a oprit aparatul, a făcut un ocol substanţial dar necesar şi, când am revenit pe drumul cel bun, şi-a cerut scuze pentru a zecea oară şi ne-a cerut voie să repornească aparatul. Cerut voie! Colegul italian cu care eram râdea cam cu jumătate de gură şi zicea că chestia asta nu s-ar fi întâmplat niciodată la Roma. Şi că trebuie să se mute cât mai repede din Italia. Eventual în Ursaria.
PS: Sloganul unui alt oraş e foarte catchy, zic eu: „At this very moment, someone’s heart is being stolen in one of the safeste cities. Shame it’s not yours”. Aşadar, mă duc să cercetez ce şi cum.
Ca să nu fie complet fără de poze acest post, pun câteva cadre dintr-o plimbare duminicală.
Amfiteatrul abandonat din Tineretului.
Aspecte de la fosta fabrică de bere Bragadiru - o parte am înţeles că se va demola, o parte e renovată.
3 comments:
Eu tot nu pot sa cred ca ai plecat la Madrid fara aparat foto!
Din cate inteleg din postarea ta, la Madrid exista un terminal nou! Asta ma bucura pentru ca unica data cand am zburat la Madrid si am ajuns in jur de ora 12 noaptea, m-am invartit intr-un terminal urat, pustiu si in care nu am reusit sa gasesc un ghiseu de schimb valutar (pe atunci aveau inca pesetas).
In rest, Madridul e un oras care mi-a placut foarte mult, desi n-am stat acolo decat o zi si jumatate.
Depinde unde aterizezi, exista si terminalele vechi 1,2,3. Ma rog, mai corect e, depinde de unde vii.
Meh, vizitatul fara aparat foto tot vizitat e. Nu e ca si cum n-ai fost acolo daca nu ai pozele sa dovedesti. Plus ca exista si alte motive de calatorie in afara de placere.
Post a Comment