Valea Fagilor

Revenind pentru moment la chestii locale, săptămâna trecută (cum ziceam) am ajuns in sfârşit pe Valea Fagilor sau, cum este el cunoscut pe hartă, DJ222A. E vorba despre drumul care leagă Luncaviţa de Nifon prin Pasul Teilor, 187m. N-am idee dacă pe valea de alături, care se numeşte Valea Teilor, este cumva Pasul Fagilor.

În ciuda previziunilor favorabile am trecut Dunărea pe o vreme mohorâtă – nu aveam să vedem soarele decât târziu la întoarcere.

Indicatorul care m-a îmbiat de atâtea ori...

Totuşi eu ştiam că e drum forestier practic şi că nu am ce căuta. Recent am aflat de la Ishtar că drumul ar fi asfaltat complet „cu mici gropiţe” – informaţie ce s-a dovedit a fi doar parţial adevărată :). Da, e asfalt de la Luncaviţa la „La Scapeţi” şi din partea opusă până la ieşirea din Nifon dar atât. În rest drumul e pământ bătătorit cu criblură, pregătit probabil pentru asfaltare. Ciudat e că drumul trece pe la marginea rezervaţiei pe unde teoretic nu ai ce căuta cu maşina dar cum se face drum prin Retezat cu toate intervenţiile la Uniunea Europeană, nimănui nu o să-i pese de o mică rezervaţie din Dobrogea. Liber la grătare în pădure, să uite omul de grijile zilnice.

Prima oprire, La Scapeţi – o aglomerare de case şi alte construcţii care nu e încă localitate dar aspiră la acest statut.

Indicatoare vechi ale oculului silvic, îmi pare rău că nu am oprit la cel cu „Nu lăsaţi câinii liberi” pe care câinele era reprezentat aproximativ ca un balaur dintr-o pictură medievală.

În Pasul Teilor, un cordial Fuck you adresat călătorului pe aceste meleaguri. Din nou specia misterioasă a trogloditului mereu cu spray-ul de vopsea la îndemână.

Din drum se desprind variante de traseu din care unele duc la Vf. Greci încetişor prin pădure.

Peisajul Blair Witch-an (de fapt parcă acolo nu era ceaţă) era oarecum stricat de zgomote ocazionale de drujbe sau pocnituri de armă.

Totuşi, urcând la pas, pădurea e frumoasă – m-aş fi aşteptat să fie mai sinistră din cauza ceţii.

Mmm, primavară, natură – ce lipseşte? Poze cu flori evident.

Floarea următoare probabil va fi strivită de următorul vehicul care va trece pe acolo. Pentru un moment m-am gândit să ma amestec şi să o iau acasă...

Ceaţa se condensa pe copaci şi cam picura.

O stivă de lemne, aproape de locul unde se auzeau drujbele.

În imaginea de mai sus, observaţi copacul fără rădăcină ce levitează? Dacă nu...

Am lăsat pădurea în urmă...

...şi am continuat excursia. Pentru că era prea devreme să ne întoarcem acasă, am continuat după un traseu pe care o să vi-l arăt la sfârşit.

Nişte berze leneşe pe arătură nouă, undeva spre Horia.

Am mers spre Nicolae Bălcescu, am intrat pe DN-ul Hârşova-Tulcea şi am mai ieşit de pe el tocmai după Saraiu când am cotit la dreapta pe un drum pe care nu am mai fost şi care urmăreşte pentru o perioadă Dunărea Veche – braţul Măcin. Acesta e DJ222F care e surprinzător de bun pentru zonele prin care trece. Ostrov de exemplu e un sat care a fost afectat de inundaţii într-un mod care e vizibil şi azi şi e foarte, foarte trist – zeci de case dărâmate stau la stânga şoselei în general – de acolo a venit apa. Undeva la 1 kilometru după o lizieră e Dunărea.

Am trecut şi pe lângă una din staţiile de pompare pentru sistemul de irigaţii din Dobrogea, despre care am mai povestit cam acum un an. Ce e ciudat e că pompele îmi par în stare de funcţionare, nu par deloc abandonate.

Drumul e bun până la Traian de unde cei 10 kilometri până în Cerna, la DN par 50. În sfârşit, ultima oprire am făcut-o la cariera de la Turcoaia unde am căutat un pic (şi am găsit) lacul din carieră – după ce am urcat maşina pe un drum destul de dubios.

Traseul urmărit are cam 260 de kilometri şi arată cam aşa:

Click pentru traseu că embedding-ul nu merge cum ar trebui.
Spor la umblat!