Cimitirul israelit Galaţi

Dacă tot am fost la cel din Bucureşti, de ce să nu trec (măcar pe afară) şi pe la cel din Galaţi? Pe afară din două motive – unul e că era închis fiind sâmbătă şi doi pentru că din ceea ce am văzut de afară, majoritatea e impracticabil.

Moldova a avut o comunitate evreiască puternică dar care, odată cu Al Doilea Război Mondial şi cu comunismul ce i-a urmat, practic a dispărut. Cât de mare era comunitatea e evident după dimensiunile cimitirului.

Astăzi nu ştiu cine mai trece pe acolo. E la marginea oraşului – e drept, ajunge un tramvai acolo (şi întoarce). Plăcuţa cu numele staţiei „Cimitirul israelit” e singurul lucru nou, în rest cimitirul pare aproape abandonat. Totuşi suspectez că nu e chiar aşa, pe poarta de la intrare e o plăcuţă pe care scrie vizitarea cimitirului se face contra cost – probabil să înderpărteze din curioşii care i-ar putea strica liniştea.

Eu m-am plimbat de-a lungul gardului de cărămidă roşie care pe alocuri e destul de jos ca să poţi arunca o privire înăuntru. Gardul nu e vopsit, dar cu certitudine în jungla din interior sunt şi leoparzi.

Dintre morminte au crescut diverşi arbuşti care cel puţin într-un loc au fost tăiaţi de nişte amărâţi probabil pentru foc.

Ceea ce face impracticabil teritoriul este însă iedera sau ce-o fi planta respectivă care se intinde ca un covor. În cadrul următor se poate ghici o piatră de mormânt.

E drept, de după gard nu poţi vedea decât o mică parte.

Pentru că nu aveam tele-ul normal, am scos 135-ul să-i mai dau o şansă. Tot soft e, tot foarte sensibil la flare.

O fi el bokeh monster dar nu prea e de folosit.

Revenind la morminte, unele dintre ele sunt făcute din acea marmură neagră care îi conferă acea calitate de a părea ridicat ieri când de fapt omul de sub ea a murit înainte să se nască bunicul tău.

Întâmplător am şi o mică aventură de povestit legat de asta: Cimitirul se află vis-a-vis de o unitate militară pe care eu o credeam închisă. Bineînţeles că la 5 minute după ce am început să pozez am auzit o voce zicând „Sper că nu filmaţi în partea asta”. „Nu HD că nu mai am loc pe card” era să răspund. Vocea venea din  unitatea militară din spatele unui gard de beton (din acela din segmente) şi era ataşată unei perechi de ochi care mă priveau printr-un spaţiu dintre plăci. L-am asigurat că n-am eu treabă cu ce au ei acolo, pe mine mă interesează mormintele. Se pare că nu am fost destul de convingător pentru că peste alte 5 minute perechea de ochi s-a întors cu superiorul ei, altă pereche de ochi. „Puteţi veni un pic? –Sigur!” Trebuia să mă duc eu la ei pentru că poartă nu era, cea mai apropiată era la 200 de metri. Am trecut strada şi am purtat un scurt dialog prin spaţiul dintre plăci. Eu le-am arătat pozele mele cu close-up pe frunză, pe mormânt etc. şi ei nu m-au crezut şi m-au rugat să o şterg. Că la ce îmi trebuie poze cu morminte? (chiar aşa, la ce îmi trebuie?), că nu e voie, că e semn de fotografiatul interzis undeva după colţ la 500 de metri distanţă. M-am conformat şi m-am evaporat ca să reapar mai târziu în spatele cimitirului.

Acolo gardul-zid de cărămidă roşie se întinde pe o distanţă destul de mare împrejmuind un aparent teren viran, pentru că morminte nu am văzut. În schimb dimensiunile şi densitatea arbuştilor sunt impresionante, cred că trebuie intrat cu ceva utilaj specializat ca să se poată curăţa.

Zidul urmăreşte conturul reliefului aşa cum se poate vedea. Din păcate arcada care servea drept scurgere e zidită – nu că aş fi avut vreo înclinaţie să mă bag prin hăţişurile respective.

Cam atât de la Galaţi, predau legătura către alte meleaguri.