Chiar dacă sâmbătă am ajuns la 2 noaptea (de fapt duminică), la orele 9 trecute dimineaţă am ajuns la biroul Avis să las maşina. Dacă nu, se făcea încă o zi, bani în plus, etc. Mă rog, biroul închis aşa că, după ce am făcut plinul (naşpa sentiment să faci plinul unei maşini pe care o predai) am dus maşina la benzinăria indicată unde un tânăr binevoitor a luat cheia. Speranţa mea era că nu vor constata zgârietură pe maşina nouă (deşi aveam asigurare la asigurare deci nu plăteam o centimă) şi nici amenzi nu vor veni de la camere (pentru asta nu aveam asigurare). Însă nu sunt complet liniştit deşi a trecut o lună.
Alex, gazda mea, a fost amabil şi a mers cu mine în oraş, ba chiar m-a ajutat cu bagajul pentru că eu insistam să fac şi poze. Rucsac, geantă de voiaj pe role, DSLR, toate fac un pachet incomod. Aşa că nu am insistat prea mult, doar un pic în jurul podului vechi şi în partea cu case vechi...
Am intrat şi într-un supermarket pentru ceva provizii pentru nord pentru că aveam să ajung duminică după-amiază iar luni era sărbătoare naţională. Aşa că nişte Redbull, nişte pâine, nişte salam de ren şi nişte biscuiţi au mers la fix. Şi cum mă plimbam eu printre rafturi mă loveşte o adiere aşa de boschetar în RATB. Sure enough, de cealaltă parte a raftului se găsea un vajnic reprezentant al categoriei care duce renumele României departe (şi în jos). Da, sunt şi acolo în nord. Am înţeles că îi cam şochează pe săracii norvegieni pentru că cerşesc şi iarna când e foarte frig. Cu ochii înlăcrimaţi (de la miros, nu de tristeţe) am mers la casă unde am dat de ceilalţi doi din echipă. Evident mânuiau aceleaşi arme olfactive şi noi nu ştiam cum să scăpăm mai repede.
Acum cu provizii, am mers spre Torget...
...de unde se ia autocarul spre Vaernes, aeroportul care deserveşte Trondheim. Aeroportul e destul de departe de oraş, la vreo 35 de kilometri. Mi-am luat la revedere de la Alex şi am purces către aeroport căci planul meu se continua în nord, la Tromsoe. Cum se vede din imaginile de mai sus, vremea nu era tocmai strălucită. Până am ajuns la aeroport, s-a stricat de tot şi a început să plouă.
Tromsoe fiind departe şi în nord eu aveam impresia că o să zbor cu ceva libelulă cu elice însă la poartă era tras un ditamai 737-le.
Nu se întamplă mare lucru pe aeroportul Vaernes la ora prânzului duminica. Singura distracţie a fost atunci când băiatul care manevra trenuleţul cu bagaje a răsturnat vreo trei vagoane la o curbă prea strânsă. Dar chiar şi aşa, vremea îmi strica tot cheful.
Dacă e să fie vremea aşa şi la destinaţie, e grav. Dar stai, totuşi zbor 1000 de kilometri, nu se poate să fie chiar la fel. Într-adevăr, după decolare pilotul ne anunţă diverse lucruri rostind destul de multe cuvinte printre care două care îmi readuc zâmbetul pe faţă: „splendid weather”. Într-adevăr, am avut parte numai de soare, toată săptămâna – noroc chior sau poate chiar orb pentru că de obicei nu e aşa, sau cel puţin nu o perioadă aşa lungă. La o parte norilor!
La un moment dat stewardesele anunţă prin difuzoare că SAS, prin imensa-i mărănimie ne va oferi cafea sau ceai free of charge. O SAS, cât de darnic eşti! Oricum, daţi cafeaua încoace că adorm pozând fiordurile.
Totuşi pilotul a fost simpatic. Pe tot parcursul drumului din 10 în 10 minute ne anunţa atât în norvegiană cât şi în engleză ce ratăm pe partea stângă (că eu stăteam pe dreapta) şi ce putem vedea în partea dreaptă. De exemplu limba gheţarului X coborând spre fiord.
Deşi e vorba de puţin peste 1000 de kilometri, avionul oboseşte undeva pe la mijloc şi face un popas la Bodo (Bodoe dacă e să folosesc grafia folosită pentru Tromsoe că mi-e lene să caut o cu umlaut). Cine a plătit numai până acolo se dă jos, alţi doritori se urcă. Totul în 20 de minute.
And off we go again. Iar decolare, iar peisaj. De exemplu, acolo jos, mic, e un pod. N-aveam idee că în câteva zile aveam să trec pe acolo. Ba chiar m-am oprit pentru poze. Şi nici măcar atunci nu mi-am dat seama că e podul pe care îl văzusem din avion, abia aseară când m-am uitat la poze am realizat asta. Skjombrua se cheamă.
Urmează aterizarea la Tromsoe pe o lumină faină de după-amiază. Văd ce am văzut de atâtea ori în imagini înainte şi parcă încă nu-mi vine să cred că am ajuns acolo.
Cu bagajul înşfăcat mă înfiinţez la biroul Sixt pentru a-mi lua în primire bolidul. Golf or equivalent. Perfect. Ajung acolo, ha ha ha, hi hi hi, completăm hârtii, da, dar ziceţi-mi ce maşină o să fie?
-Aaaa, păi o să fie o Sonata.
Timp de 2-3 secunde caut prin catalogul mental de maşini...Hyunday Sonata...Sonata... Realizez că e vorba de ditamai barca de maşină. Lăcomia îmi zice „Muahaha, maşină de clasă superioară la acelaşi preţ!” Totuşi, lăcomia merge mână în mână cu zgârcenia aşa că sentimentul călduţ de a fi obţinut ceva gratis lasă loc ororii. Coreeni nu prea ştie cu dizel şi sedanurile astea mari cam au şi motoare mari care papă mult.
Timid întreb: „Şi nu e diesel, nu?”
-Aaa, nu! Cum să fie? (de parcă aş fi debitat o inepţie)
-Şi ce motor are?
-Ah îmi pare rău, nu ştiu, va trebui să vă uitaţi în cartea maşinii.
În timp ce în minte mi se derulează diverse apelative se gândeşte să adauge:
-De fapt, e cea mai veche maşină a noastră! E din 2008.
Ah fi-ţi-ar neamul scandinav de ocară. Mai zi-mi din astea! Mă uit pe foaia maşinii, 11600 km. Hmm, nu e chiar aşa rău. O spun şi cu voce tare.
-Ah, cred că e o greşeală acolo, mai puneţi un 0 vă rog.
Blestemeeeee! Acum să trecem în revistă daunele existente pe maşină. Şi începe să pună S (de la scratch) pe toate suprafeţele. Buun, deci nu prea mai am ce să-i fac, decât să o bag în fiord.
Lasând gluma la o parte, asta a fost situaţia. Nu mai erau maşini – e o perioadă foarte aglomerată. Personal cred că maşina mea a fost subînchiriată de la altcineva pentru că nu scria Sixt pe ea. Până la urmă consumul a rămas singura problemă, altfel maşina a mers foarte bine 2900 de kilometri.
Am mers în parcare, am găsit-o. Uşor terfelită în interior, zgâriată dar altfel în stare de funcţionare. Cu cheie, nu cu cartelă. Am uitat cum merge aşa că abia la a treia cheie a pornit. Iau cartea maşinii: An de fabricaţie 2007. Doi litri şi un pic peste 100 de kW putere. Atât. Tre’ să telegrafiez în ţară după bani...
Dar să lăsăm grijile la o parte. Înainte căluţii mei, nordul e al nostru! Ies din parcare, merg 100 de metri şi văd că rezervorul e pe jumătate. Întoarce-te, dă-te jos, urcă iar la biroul Sixt, zi-i despre problemă. Omul foarte ok (bine, am înţeles că pe acolo oamenii nu prea mint) şi-a cerut scuze, m-a crezut şi mi-a trecut pe foaie.
Unde rămăsesem? Ah da, nordul e al meu! O apuc timid pe drumul spre centru, cel rapid prin tunel. Nebuni oamenii cu infrastructura pe acolo, au brăzdat insula cu tuneluri care se intersectează (Tromsoe e în principal pe o insulă legată de maluri cu două poduri şi un tunel). Am ajuns la un moment dat la un giratoriu sub pământ de am rămas blocat. Noroc că nu era trafic. Până la urmă am ieşit în mijlocul oraşului, am găsit repede podul şi am trecut pe continent pentru că aveam totuşi nişte planuri. La Catedrala Arctică la stânga, spre telecabină. Pe roşu bineînţeles pentru că se pare că în primele minute de condus o maşină nouă sunt incapabil să respect regulile de circulaţie.
Mergeam la telecabină pentru că mi-am dat seama că am nişte timp la dispoziţie şi vremea era excelentă. Cine ştie cum o fi peste o săptămână când mă mai întorc în Tromsoe? Nu da vrabia din mână pentru cioara de pe gard. Oricum mai frumos de atât nu are cum să fie. Ca o paranteză, cât am fost în nord întrebam pe toată lumea dacă e aşa frumoasă vremea mereu (întrebare stupidă de altfel, numai că eram prostit de norocul pe care îl aveam). Cumva îmi plăcea să aud „Nu, aţi avut noroc, de obicei nu e aşa cald şi frumos”.
Am parcat la telecabină, mi-am luat bilet şi am dat nişte telefoane. Printre ele, unul foarte important către echipa Gunnar, aflată la 600 de kilometri distanţă. Cred că am menţionat mai devreme că aveam întâlnire luni la o anumită intersecţie. Ei bine, cu echipa Gunnar trebuia să mă întâlnesc. Ei au plecat (călare pe Gunnar, cum altfel? Nils Holgersson anyone?) din Bucureşti cu o săptămână şi mai bine înainte. Au străbătut România, Ungaria, Slovenia, Tările Baltice, au luat feribotul până la Helsinki, au traversat Finlanda şi au ajuns în îndepărtatul nord cu vreo două zile înaintea mea iar acum se relaxau undeva lângă Hammerfest. Gânsacul Gunnar şi aventurile sale sunt şi ele urmaribile într-un colţ de Internet şi anume la Etajul 1, Camera 6. Dacă mă uit, chiar suntem sincronizaţi cu povestea - şi ei „abia ce au ajuns în nord”.
Aşadar, va urma.
3 comments:
Pacat de intalnirea cu dragii conationali,probabil ti-a stricat ziua sau cel putin dispozitia ...
Eh nu s-a stricat ziua. Dar totusi, a fost asa o chestie de genul "La naiba, cat de departe trebuie sa merg ca sa scap de mizeria asta?"
:)))) Ca de obicei am tras o portie sanatoasa de ras la birou, unde e o liniste inmormantala. Daca asa sunt si restul de 17 articole pe care le am de citit e posibil sa isi dea lumea seama ca o ard aiurea la birou :)))
Post a Comment