Norge: Finlanda

Ce să zic, titlul e ciudat. M-am dus în Norvegia ca să văd Finlanda. Dar na, aşa e. Acolo am lăsat firul epic, pe un platou aproape sterp, la 500 de metri deasupra mării. În faţa mea, 100 de kilometri până la prima aşezare mai răsărită. Măcar limita e 100 spre deosebire de Norvegia unde trebuie să te târâi cu 80.

Drumul îndeamnă la mult mai mult. Şi nu numai atât, dar când vezi cât de încet se scurg kilometrii fără să întâlneşti o altă maşină, obstacol, fiinţă îţi vine să îi dai să testezi limitele indicate de producător. Desigur, nu faci asta. Rulezi cu limita legală, doar pe anumite porţiuni mai drepte te faci că uiţi şi ajungi pe la 110-115 în timp ce pregăteşti mental scuza pentru un eventual poliţist: "Ştiţi domnu' poliţist, m-a furat peisajul, maşină de închiriat puternică, eram la vale..."

Imediat după graniţă e un fel de complex turistic cu camping şi căsuţe dar în rest e îngrijorător de pustiu. Uneori (cred că numeri pe degetele de la o mână) apare semnul de localitate. Te bucuri degeaba, vezi 3 căsuţe poştale la marginea drumului şi, ghici ce, tot atâtea case un pic mai departe de drum. Acela e satul.

Din când în când şoseaua se intersectează cu ceea ce cred că e drumul de snowmobile, iarna. Acesta e marcat cu stâlpi roşu închis cu un fel de crucea Sfântului Andrei şi nu merge pe şosea ci alături. Vara pare şi este impracticabil pentru orice vehicul din cauza tufişurilor şi mlaştinilor însă iarna, cu vreo doi metri de zăpadă peste, cred că e numai bun.

Drumul nu e mereu cu vizibilitate, uneori are cocoaşe şi nici complet pustiu nu e. Nu e nimic mai bun pentru a menţine mintea trează ca un camion din acela cu bullbar pentru reni/elani apărând dintr-una din acele lăsături. Faptul că se întâmplă foarte rar o face foarte eficientă ca sperietură.

În dreapta e mereu Suedia, uneori la doar câteva sute de metri distanţă. Totuşi, nu e nici un pod peste râul destul de mare. Dacă nu te-ai uita pe hartă nu ai şti. Nimeni nu şi-a dat osteneala să marcheze ceva, nu e ca şi cum peste graniţă ar fi ceva de dorit.

Ora 11, undeva între lacuri.

Undeva pe la mijlocul drumului, altă trecătoare. După oarecare cercetări s-ar părea că Muotkatakka e numele trecătorii iar "Suomen maanteiden korkein kohta" înseamă ceva de genul cea mai înaltă cotă. În al WW2 pe aici s-au dat lupte şi undeva în trecătoare e şi un momenument mic care spune că acolo s-au tras ultimele focuri de armă ale războiului. Războiului lor.

Că tot ziceam de pustietate, ei bine, nu e chiar aşa. Am văzut vulpi (una chiar obraznică) şiiii...reni!

Din ce am înţeles de la localnici, renii sunt animale de o remarcabilă prostie şi faci rău dacă te încrezi în instinctele lor de a se feri de maşină. Într-adevăr, nu o dată i-am văzut fugind înaintea maşinii, în aceeaşi direcţie cu maşina. Alteori stau în mijlocul drumului parcă neprocesând informaţia că vine ceva. Şi mai sunt şi bine camuflaţi.

Ok, am înţeles, pustietate, dar cât?

Aproape de miezul nopţii am ajuns la "civilizaţie" - Kaaresuvanto. Sinistru să vezi o localitate pe lumină dar fără absolut nici o persoană. Dar să lăsăm asta, la dreapta e un pod şi peste pod e...Suedia!

Hai să facem nişte kilometri şi în Suedia. Puţintei. La mijlocul podului un semn uşor de ratat indică graniţa.

Şi vis-a-vis aceeaşi poveste, un sat încremenit fără populaţie. Numele e asemănător, Karesuando. Şi acolo, la intrarea în Karesuando sărbătoresc întâlnirea mea cu Midnight Sun! E ora 12 noaptea şi soarele parcă ar vrea să apună (numai că nu o să facă asta).

Oricât de incitant ar suna Muodoslompolo, eu am alt traseu aşa că mă întorc în Finlanda.

Revin pe E8 (da, nebunia aia care taie prin pustietate e E8) dar nu pentru mult timp pentru că la stânga se face drumul naţional (presupun) 93 spre Enontekio. Acest Enontekio este o altă mare metropolă a zonei ce are şi o benzinărie (de fapt şi Kaaresuvanto are). Şi mai are şi supermarket. Din Enontekio direcţia redevine Nord. De aici încolo e numai spre Nordkapp şi în curând se termină şi aventura finlandeză. Graniţa e aproape.

Dar totuşi e 1 noaptea şi chiar dacă soarele e pe cer, oboseala se face simţită. Dar nu-i nimic, mă apropii de hotelul meu din această seară (seară?). E fix pe graniţă şi are o vedere fantastică la Midnight Sun. Sau mă rog, One O'clock Sun. Iată-l! Hotel de mii de stele, dacă ar apune odată blestemăţia aia :)