Norge: Lofoten

Pe vremea când hotărâseRĂm că mergem în Norvegia, fiecare dintre noi a început să caute lucruri de văzut. Bine, bine, midnight sun, dar ce altceva? (n.r.: aparent hotărâserăm e forma de plural nu hotărâsem). O frumuseţe naturală, ceva... Ghidurile care au căzut în gheara-mi (mulţumită bunăvoinţei prietenilor) menţionau obsesiv Lofoten. Că e frumos, că drumul trebuie făcut, că te ratezi grav dacă mergi în Norvegia la road trip şi nu ajungi în Lofoten. Acum, după ce am fost acolo, pot să spun că e adevărat. E păcat să nu mergi.

Astfel, miercuri dimineaţă ne-am trezit, ne-am făcut bagajul şi am plecat spre Lofoten. Nu aveam fantastic de mulţi kilometri de făcut aşa că nu ne-am grăbit. Imediat după Skibotn am intrat pe teritoriu cunoscut, cel puţin eu. Mai trecusem pe aici cu 3 zile înainte.

La Nordkjosbotn (unde am plătit pentru prima oară pentru băutura lui Zaharia, ah nostalgia) am intrat din nou pe drum necunoscut. Este vorba tot de E6, un tronson mai aglomerat şi mai modern. Pe aici trece tot traficul spre Tromsoe.

Balsfjord în care se află şi Tromsoe, văzut de la un punct de belvedere. Singura dată când am văzut (sau am fost foarte aproape să văd) oglinda apei într-un fiord. De obicei apa e agitată, probabil şi din cauza fluxului şi refluxului.

Cum ziceam, nu ne grăbim. De fapt este o idee proastă să te grăbeşti pe drumul acesta. Unde e civilizaţie sunt şi dispozitive de menţinere a regulilor de genul camerelor de viteză. Acestea sunt anunţate orientativ înainte însă nu poţi să fii sigur că ai văzut panoul. Plus, poliţia mai stă la pândă prin tufişuri, tot cu radarul. Aşa, nu mai bine mergi cătinel? Ia uite ce frumos e peisajul...

La un moment dat drumul părăseşte malul fiordului si face o excursie prin păduri.

Trecem nişte trecători, nimic fantastic de povestit. Mai oprim un pic...

...şi parcă ne încearcă o senzaţie de foame. Nişte provizii mai aveam noi dar am zis că mâncăm la vreun popas în ziua respectivă.

La Bjerkvik am revăzut marea. Oceanul? Şi aşa e vagă definiţia. Să-i zicem apa. La intersecţie drumul principal o ia la stânga, spre Narvik şi Trondheim. Lofotenul nostru e la dreapta.

Dat fiind că seara aveam să înnoptăm iar în stil couchsurfing, am zis să facem nişte provizii. Am găsit un Rema1000, un fel de MegaImage de-al lor, prezent peste tot. Am vrut să fim simpatici să mergem cu o sticlă de vin ceva şi ne-am învârtit prin magazin multă vreme până să ne aducem aminte că alcoolul peste 5% se vinde la monopolul de stat, numai până în ora 6. Ce să zic, atunci cidru să fie.

Drumul nostru are acum ca destinaţie Å, aşa cum scrie pe panou. Å i Lofoten adică Å în (sau era din?) Lofoten. Nu vom ajunge la Å în aceeaşi zi în parte pentru că mai sunt mulţi kilometri dar mai ales pentru că nu e programat. Canapeaua noastră e ceva mai devreme. Oricum, despre Å, altă dată.

Dar stai! Suntem deja în Lofoten. Pe Lofoten? Lofoten sunt insule deci...în fine. În Lofoten. Dacă te uiţi pe hartă şiragul de insule se depărtează încet, încet de continent în acelaşi timp subţiindu-se. În capăt ajunge să aibă câţiva kilometri lăţime şi e la mai bine de 100 de kilometri de continent. La început nu-ţi dai seama că eşti pe insule, eşti atent la peisaj. Munţi stâncoşi asemănători cu dinţii unui fierăstrău ies din apă. Din când în când, drumul se fereşte prin câte un tunel, uneori din cauza muntelui alteori din cauza faptului că suntem pe insule şi trebuie să sărim de pe una pe alta cumva. E drept, sunt şi poduri. Şi în apropierea unui astfel de pod am luat prânzul. Tjelsundbru e numele podului. De fapt e uşor greşit să zic aşa, bru înseamnă pod (n-am priceput de ce uneori e bru, alteori e brua, probabil ţine de articol care şi la ei, ca şi la noi, e în cuvânt. Oricum e clar că seamănă cu germănescul brucke). Sund e particula care indică faptul că avem de-a face cu o strâmtoare sau mă rog, spaţiul restrâns dintre o insulă şi continent. De fapt, am impresia că limba română nu dispune de un echivalent corect pentru sund (eng. sound) pentru simplul motiv că nu am avut nevoie de el. În fine...şi aşa fac lecţii de geografie pe aici, măcar de la lingvistică să mă abţin.

Pe măsură ce ne afundăm în Lofoten drumul se îngustează, devine mai pustiu şi peisajul mai frumos.

În faţa mea mereu echipa Gunnar. Andreea fiind în spate are avantajul că poate să facă poze din mers. Eu nu am acestă posibilitate (deşi am încercat) şi încep să nu mai rezist. M-aş opri din kilometru în kilometru să pozez, să mă uit, să văd detalii. La un moment dat nu mai rezist şi trag dreapta. Le dau mesaj că îi ajung eu din urmă. Pur şi simplu nu se mai putea.

Am oprit cum am putut, un pic cam brutal dat fiind pietrişul de pe jos aşa că am ajuns oarecum în şanţ.

După două trei poze plec mai departe ca să descopăr că după colţ e un popas turistic cu punct de belvedere. Păi aşa mai stăm de vorbă.

Vestpollen e numele locului şi mi-a rămas în minte. Dacă ar trebui să fac o listă cu locurile unde merită mers în Norvegia, Vestpollen ar fi sus de tot.

Totuşi nu am rămas mult. Şi ca să-mi fie pedepsită oprirea, jumătate de kilometru mai încolo am dat peste o zonă în care se asfalta şi a trebuit să aştept vreo 10 minute. Imediat după echipa Gunnar mă aştepta aşa că am pornit din nou la drum spre Valberg unde aveam să înnoptăm. Drumul până acolo îmi e neclar în minte, probabil pentru că Vestpollen ocupă prea mult loc :)

Data viitoare, despre gazda noastră din Lofoten, despre Å şi alte asemenea.