Norge: Spre Finlanda

Aşadar, luni seară pe la - să fi fost 7? - am părăsit Tromsoe pe drumul principal, cel plin de camere. Dacă m-aş fi grăbit teribil să ajung spre Nordkapp, ar fi trebuit să o iau pe cel mai direct drum care includea 2 treceri cu feribotul şi avea doar vreo 400 de kilometri. În schimb eu opream din 5 în 5 minute la pozat. Deci nu mă grăbeam. Deloc.

Dacă excursia avea un specific nordic, bidiviul prietenilor alegandu-se cu numele de Gunnar (asta şi datorită coloritului probabil), atunci de ce să nu botez eu maşina Smire? Nu e ea roşie, dar are aşa nişte ochi mai mijiţi, vicleni. Dar, aşa cum se întâmplă de multe ori, nu poţi forţa poreclele, ele vin la întâmplare şi rămân fie că vrei sau nu vrei. Aşa se face că, de prima oară când l-am văzut, din pricina numărului de înmatriculare, mi-a venit în cap numele de Zaharia. Şi aşa i-a rămas.

O să-l vedeţi destul de des pe Zaharia în poze, aşa că ar fi bine să vă obişnuiţi. Uite şi una fără el, aşa pentru acomodare.

Cred că e evident motivul opririlor mele dese. Fiord cu munţi ascuţiţi în fundal, cu un pic de zăpadă pe ei.

Din fericire oamenii care au construit drumul (şi aici, ca şi mai în sud) s-au gândit că mulţi vor vrea să caşte gura la peisaj şi o să o facă indiferent dacă există loc sau nu. Aşa că mai bine să le facă locuri speciale. Eventual, din când în când cu măsuţe pentru picnic şi poate chiar şi toaletă.

La Nordkjosbotn unde se reintră pe E6 (E6 fiind drumul care parcurge toată Norvegia) am alimentat de la Shell. Zaharia, fiind un tip mai old school aşa, nu avea nici calculator de bord aşa că eventualele calcule referitoare la consum trebuiau să mai aştepte până la următoarea alimentare.

Deşi nu aveam prea multe ore de somn la bord mă simţeam cumva energizat, fără îndoială influenţa luminii. Eram pentru prima dată aşa de în nord şi deşi ştiam în teorie la ce să mă aştept în practică organismul e un pic dat peste cap. E greu de explicat în cuvinte, e un fel de jet lag, ştii că ar trebui să dormi dar nu simţi asta. Treceam pe lângă campinguri unde oamenii se culcaseră deja dar lumina era de după-amiază şi asta dădea un aer straniu de parcă toţi oamenii dispăruseră dintr-o dată.

O piatră vopsită pe care am văzut-o prea târziu aşa că a trebuit să dau cu spatele destul de mult. Noroc că în Norvegia drumurile şi încărcarea lor este de aşa natură încât îţi permiţi astfel de aroganţe.

La Skibotn traseul meu studiat de săptămâni înainte părăseşte E6 şi coteşte spre Sud, spre Finlanda. Păi, dacă tot sunt aşa aproape nu pot să ratez şansa să văd măcar o bucăţică din Ţara celor 1000 de lacuri.

Drumul urcă (de la nivelul mării) spre ceea ce pare să fie un platou. Vegetaţia se schimbă, la fel şi fauna...

...dar soarele nu apune :). Ora 9 sau 10 seara, undeva pe urcare.

Cum ziceam, vegetaţia se transformă într-un fel de tufişuri sau mesteceni foarte pitici şi încep să apară primele lacuri. Ţinutul pare să fie ciuruit de ele. De fapt Ţara celor 1000 de lacuri e Ţara celor 190.000 de lacuri. La un moment dat se ajunge la un fel de trecătoare...

Acolo singurele urme ale omului sunt parazăpezile instalate permanent şi drumul în sine. Îmi dau seama că acesta e peisajul şi mai ştiu că am cam 250 de kilometri de parcurs prin pustietatea asta. Cumva e antrenant, nu mă sperie. Din punct de vedere raţional nu cunosc maşina, e veche, nu ştiu unde e roata de rezervă şi cum se schimbă ea aşa că ar trebui să mă gândesc de două ori. Singura precauţie pe care mi-o iau e să nu închid uşa de la maşină când mă dau jos pentru câte o poză, să nu aibă naibii vreo setare să se închidă singură şi să rămân prost lângă maşina mergând la 100 de kilometri de civilizaţie. De aceea în multe poze o să vedeţi uşa întredeschisă :).

Aproape de trecătoare e şi ceea ce caut. Finlanda!

Ok, go go go! Hotelul mă aşteaptă. Va urma.