Norge: Ziua Fiordurilor

De fapt, orice zi pe coasta Norvegiei e „Ziua fiordurilor”. Dar în ziua asta am mers cu foarte mici excepţii pe malul unui fiord. Sau altul. Bine, înainte să trecem la fiorduri...

...am să vă povestesc un pic despre prima mea experienţă cu Couchsurfing.

Povestea am lăsat-o la Nordkapp. Înfriguraţi ne-am dus la vehicule şi am căzut de acord ca motociclistul să aibă un moment pentru sine. Parte pentru plăcerea de a conduce pe respectivul drum fără lest (ha ha ha) parte pentru că o conservă are avantajul de a-şi crea propria-i climă în interior făcând-o foarte atrăgătoare pentru pasagerul de pe motocicletă, cel puţin pentru zona rece în care eram. Aşadar, Andreea cu mine în maşină, Alex în faţă pe motocicletă. L-am pierdut repede (de fapt el ne-a pierdut pe noi :) ) însă am făcut o faptă bună şi am luat un autostopist. Mai avea de mers 30 de kilometri până în Honnigsvag. Francez, era de 3 luni pe drum călătorind prin lume cu un cort în spate. Cum faptele bune nu rămân nepedepsite francezul avea o aromă specială, probabil dată de zilele pe drum fără duş.

La intrarea în tunelul Nordkapp l-am prins din urmă pe Alex (de fapt el ne-a aşteptat) dar l-am pierdut imediat, parte pentru că am mai oprit pentru poze, parte pentru că drumul era atât de fain. L-am prins din urmă după 130 de kilometri la benzinărie în Olderfjord, cu un mare zâmbet pe faţă.

După benzinărie ne-am grăbit un pic pentru că ultimul feribot spre gazda noastră era destul de devreme pe la 6. Tot la Akkarfjord, unde m-am întâlnit dimineaţa cu echipa Gunnar.

Akkarfjord scăldat acum în altă lumină, cea caldă de după-amiază.

Dar să vă spun câteva lucruri despre gazdă. Pe insula Seiland se află o mică comunitate de 200 de oameni – mică având în vedere că insula e imensă. Ei bine, în această comunitate se află şi o familie de norvegieni dispuşi să primească în casa lor cu braţele deschise străini. Couchsurfing.

Mimi şi Anton pe numele lor mi-au arătat, îmi place să cred, cum arată viaţa liniştită în Norvegia. Departe de oraşe mari dar nu în pustietate. Cu barcă la debarcaderul din faţa casei, cu uşi care nu se închid niciodată pentru că nu e nevoie, cu găini crescute în ogradă, cu somon afumat în afumătoarea din curte... Alex şi Andreea stăteau deja de 3 zile acolo când m-am infiltrat şi eu pentru o noapte. Ei au avut parte de tratamentul complet cu plimbare in Hammerfest, cu petrecere, cu excursie pe insulă, cu cunoscut localnici, cu pescuit noaptea la 2 cod în fiord. Cod pe care l-am mâncat eu şi care a fost excelent.

Despre viaţa pe Seiland cred că se poate povesti o bună bucată de vreme. Cum cei 12 copii au o şcoală completă cu 2 profesori, cum la şcoală trebuie să-i înveţe că viaţa în lume nu e ca pe insulă şi nu e în regulă ca un străin să îţi intre în casă (acolo pe insulă regula nu se aplică, toată lumea cunoaşte pe toată lumea şi cel care bagă capul pe uşă în bucătărie poate fi un membru al familiei sau vecinul de la două case distanţă venit să vadă ce mai faci). Cum toată lumea are numărul căpitanului feribotului pentru a-l suna dacă a întârziat un pic la micul dejun să ţină feribotul pe loc. Cum snowmobilele se lasă unde le prinde primăvara pentru că oricum nu are cine să le fure. Cum renii sunt transportaţi cu feribotul primăvara ca să nu se înece încercând să traverseze singuri fiordul. Cum unul dintre ornamentele din grădină e o vertebră de balenă. Şi câte şi mai câte...

Eu am împărţit camera cu hun-Paul, pisica rezidentă. Hun pentru că deşi nu era motan, copii au ţinut să-i zică Paul. Şi pentru că argumentul că Paul e nume de băiat nu a ţinut, l-au adaptat în Ea-Paul. Şi am dormit neîntors până dimineaţă când hun-Paul s-a gândit să zgrepţăne la uşă. Am pregătit maşina de plecare...

...am făcut o poză cu toţii şi am plecat. Am ajuns primii la feribot (deh, cum ziceam, nimeni nu se grăbeşte).

Casele de pe insulă.

Pe feribot, primii la start.

După ce ne-am dat jos de pe feribot am mers şi am făcut plinul, am trecut pustiul spre Alta şi acolo am oprit să facem un altfel de plin, pentru noi. La Spar.

Observaţi vremea, da? :)

De la Alta E6 merge pe conturul coastei cu foarte puţine excepţii.

Altafjord mi s-a părut foarte liniştit, cu sate pitoreşti.

Am plecat destul de târziu de pe Seiland aşa că destul de repede a trebuit să oprim să mâncăm de prânz. Am făcut asta într-o trecătoare după Burfjord.

Acolo cred că e singurul loc în Norvegia unde am văzut ambele semne pentru elani şi reni la un loc.

O ramură a fiordului Kvaenangen.

După prânz a urmat cea mai faină parte a drumului. Acesta urcă în trecătoarea Kvænangsfjellet unde peisajul e…

Din nou albastrul acela…

Drumul urcă de la nivelul mării până pe la 400 de metri, în umbra unui munte de mai mult de 1 kilometru înălţime. Aici zăpada persistă încă în iunie, chiar dacă e cam măzărată. Merge de o bulgăreală.

High point of the day şi la propriu şi la figurat. Asta nu înseamnă că restul drumului e urât, dar parcă priveliştea nu e aceeaşi. Plus că drumul revine la obiceiul prost aş zice de a se strecura pe sub obstacole, prin tuneluri.

Drumul trece pe sub munţii din imagine. Şi aşa am continuat până când am zis la un moment dat că ajunge şi am tras pe dreapta la un camping. Dar despre asta data viitoare. Pentru a încheia, los tres care au călătorit împreună.