Norge: Trollstigen!

Ştiţi ppt-urile alea care circulă pe mail cu Top 10 bla bla bla? Alea cu „n-ai mai văzut aşa ceva, nu ştiai că există, gratis, numai pentru tine”. Eh, unul dintre ele e cu Top 10 cele mai frumoase drumuri. Cel puţin aşa îmi aduc aminte. Dincolo de stupiditatea conceptului de a compara mere cu crocodili, uneori astfel de spam aduce şi nişte informaţie utilă.

De exemplu că în Novegia, undeva aproape (relativ) de Trondheim se află un locşor simpatic de vizitat care include un drum îngust, două cascade, privelişte etc. etc. Acest ansamblu e cunoscut sub numele de Trollstigen – în traducere Scara Troll-ului.

Privit de sus, din satelit, cu cele 11 turnante ale sale, Trollstigen nu pare cine ştie ce comparativ cu Transfăgărăşanul, cu Stelvio. Nu urcă la 2000 de metri. Totuşi impresia se schimbă când te apropii de el din spatele volanului.

Eu personal am nimerit o zi nu tocmai optimă, dar cu farmecul ei. Un plafon foarte jos de nori făcea ca drumul să ducă literalmente până la nori.

În stanga se vede o cascadă, în dreapta alta, ambele de dimensiuni pe care în România nu le regăseşti. Drumul urcă în zig-zag pe versant, oscilând parcă între cele două cascade, neştiind de care să se ferească mai tare.

La un moment dat decide că cea din dreapta e mai uşor de înfruntat şi sare peste cascadă cu ajutorul unui pod. Cascada, simţindu-se păcălită, se răzbună pe maşinile care trec pe pod, oferind un duş gratuit.

Dar să trecem la fapte! Cei 70 de căluţi de sub capotă sunt abia suficienţi ca să înfrunte panta de 10%. De urcat urcă, dar făcând nazuri, poticnindu-se la fiecare turnantă. Prima oprire, la pod.

Priveliştea în jos, cam ultima ocazie pentru că urmează norul.

Podul, Stigfoss brua, e făcut în 1935, odată cu restul drumului. Când am trecut eu podul era în permanenţă spălat de apa ridicată din cascadă. Totuşi am înţeles că nu e mereu aşa, depinde când a plouat ultima oară spre exemplu. Oricum atunci când am fost eu robinetul de la cascadă era deschis complet şi zgomotul era pe măsură.

Continuăm cu urcarea, drumul devine îngrijorător de îngust. Din loc în loc sunt alveole unde te poţi opri pentru a lăsa să treacă maşina din sens opus, dar pentru asta trebuie să o vezi! Partea cea mai interesantă a fost în nor, evident.

Hmm, mergem ÎN cascadă?

Deasupra plafonului de nori, aproape de parcare.

Popasul de sus are tot ce trebuie. Parcare, restaurant, toaletă, etc. etc.

Momentan zona are un aspect nu tocmai frumos pentru că diverse lucruri sunt în amenajare.

Că tot vorbim de amenajare, lângă parcare torentul care se pregăteşte să devină cascadă 20 de metri mai la vale curge relativ molcom pe nişte trepte futuriste, prin faţa a ceea ce îmi imaginez că va deveni noul centru turistic.

În jos, spre plafonul de nori care deocamdată a devenit podeaua de nori.

Norul respectiv, care e mai mult un strat de ceaţă, e temperamental şi în funcţie de diverse chestii poate să se retragă şi să lase vizibilă o parte din vale sau să se ridice şi să acopere chiar şi parcarea.

Despre platformele panoramice v-am povestit data trecută, imaginea e într-adevăr frumoasă, dacă şi natura cooperează un pic.

Ca să vă faceţi o idee despre dimensiunea cascadei, pe turnantă se văd două maşini. This ain’t no Cascada Capra.

Dacă iese soarele, poţi avea noroc să vezi şi un curcubeu artificial creat de cascadă.

Eu am pierdut noţiunea timpului cât am stat în faţa tabloului Trollstigen. Zicala e „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul” şi mă temeam că voi ajunge aici şi voi descoperi că nu e mare lucru. M-am înşelat, m-am întors cu sacul plin. Ceva mai târziu în aceeaşi zi lucrurile s-au echilibrat prin vizitarea Atlantic Road care s-a dovedit o pierdere de vreme, dar despre asta în alt episod.

Până atunci, recomand cu căldură Trollstigen. Nu e Transfăgărăşanul nostru dar nici nu trebuie să fie. Comparaţia nu are sens. Trollstigen e Trollstigen şi mi-a rămas în minte.