Norge: Super drive

Ce face un simplu drum cu maşina de la A la B să devină o experienţă memorabilă? Mă refer strict din punct de vedere al condusului. Să fie vremea? Să fie maşina? Să fie traseul? Să fie compania? În cazul de faţă vremea era fantastică - ca şi în restul săptămânii, maşina era Zaharia – cu care până la urmă m-am împrietenit şi am ajuns la o înţelegere – el nu consumă peste 7 şi eu nu îl bag în fiord, traseul era necunoscut, iar compania… ei bine să zicem că no company is better than bad company. Deci aproape toate ingrdientele pentru o zi excelentă.

Aoleo, păcatele mele, să nu se înţeleagă cumva că mă bucuram că am scăpat de echipa Gunnar! Faptul că am putut să mă întâlnesc cu ei a făcut posibilă toată excursia altfel nu mergeam singur, de nebun, la Cucuieţii din Nord. Mă refeream la alte momente când ai vrea să faci o selecţie printre pasageri dându-i jos din maşină la prima gară.

De fapt, în momentul în care i-am urmărit cu privirea dispărând la prima curbă m-a cuprins un fel de panică. Eram singur, la 3000 de kilometri de casă, în pustietate. “Dacă se strică maşina, dacă mă mănâncă renii?” păreau întrebări valide. Curios cum în pustietatea din Finlanda aceleaşi întrebări păreau ridicole. Aşadar, m-am urcat în maşină şi am pus cap-compas Narvik.

În plină pustietate un pod. Nu, nu e nici o apă, e linia de tren către Bodoe.

Aveam în faţă cam 400 de kilometri până la Narvik şi era abia dimineaţă. După calculele mele aveam să ajung prea repede aşa că am început să mă gândesc la a activa unul dintre planurile de rezervă. Asta între două poze. Apropo de asta, note to self: pe cât posibil nu fi leneş şi ieşi din maşină când vrei să faci o poză. În afară de faptul că nu e bine să stai cu maşina oprit pe mijlocul drumului chiar dacă e pustiu, tenta aia verzuie dată de geam e al naibii de greu de scos după.

Revenim la locuri unde pământul nu mai e aşa chel.

Drumul se lăţeşte pe măsură ce se apropie de Bodoe, capătă aspect de drum de rang superior şi se aglomerează. Nu-i nimic, există remediu. Planul de rezervă de care vorbeam era un drum secundar la dreapta, spre Suedia. De fapt, spre nimic pentru că nu ajunge în Suedia şi e o fundătură. Totuşi pe hartă arăta interesant aşa că am mers. La început drumul merge pe malul unui lac ca mai apoi să se ascundă prin tuneluri. Nişte tuneluri făcute parcă în grabă şi nu îndeajuns de mari. Pe interior nu sunt căptuşite cu nimic, e aşa cum a rămas de când le-au săpat. Mai îngrijorător, indicatorul de la intrare arată un camion care ocupă tot tunelul, în sensul că un camion nu are cum să treacă decât mergând pe central tunelului, altfel ar lovi tavanul. Mbun, să sperăm că nu sunt camioane.

Sunt 3 tuneluri mari, 4 kilometri fiecare, unul după celălalt cu 2-300 de metri între ele. Din tavan picură şi e ud pe jos. Merg în spatele unei ambulanţe pe care o pierd totuşi la prima oprire. În rest, destul de pustiu. Aşa cum ar fi şi normal să fie pentru că la capătul drumului nu e mare lucru. Satul se cheamă Sulitjelma şi e şi el pe malul unui lac.

Prin zonă sunt diverse rămăşite ale unei industrii miniere cred…

N-am reuşit să găsesc un drum care ar fi dus la un lac, GPS-ul nu ştia ce ştia harta. Drept urmare am continuat pe drumul principal care încet, încet şi-a leăpdat parapeţi, asfalt şi alte asemenea şi a devenit un macadam şerpuit printr-o pădure rară de mesteacăn.

Deşi pare, nu eram chiar în pustietate. Zona e plină de case de vacanţă şi e şi un mare camping. Capătul de drum e ceva care se cheamă Jakobsbakken.

Ajuns la acest capăt de drum, sentimentul de izolare şi depărtare de casă se acutizează. Ce caut eu aici? Remediul: câteva telefoane în locuri bine plasate şi am iar chef de drum. Printre altele, am vorbit la Trondheim cu Alex să văd dacă-i pot ajuta pe Gunnari cu vreo cazare ieftină şi Alex a zis direct să nu se chinuie si să tragă la “Chez Alex&Crini”. E bine să ai prieteni peste tot :).

Mi-am luat la revedere de la acest capăt de drum pe care nu ştiu dacă am să-l mai revăd vreodată…

…şi am revenit la E6. Vestea bună e că după ramificaţia spre Bodoe traficul se domoleşte la loc. Vestea şi mai bună e că drumul trece prin nişte zone de poveste.

Drumul e destul de şerpuit astfel încât uneori ai un preview la ce te aşteaptă, deşi e pe partea opusă a fiordului.

Cumva, în anumite momente, peisajul îmi aduce aminte de Alpi.

Drumul se încăpăţânează să nu treacă prin nici o trecătoare. Cum se apropie un munte mai impozant, cum drumul se bagă pe sub el. Uneori, are şi dreptate să facă aşa. În imaginea de mai jos, vedeţi tunelul? Apoi cum să urci stânca aia cu maşina?

Am oprit de nenumărate ori, practice trăgeam pe dreapta cum vedeam ceva privelişte.

Şi nu mă plâng, a fost bine. Aşa de bine, că am uitat să mai mănânc.

Până la urmă drumul părăseşte zona care aduce cu Alpii şi revine pe malul mării. Terenul e mai plat, drumul trece prin sate mai multe fiecare cu mini-portul său plin cu bărci de pescuit.

Ceea ce cred că este o staţie de benzină veche, Esso.

La un moment dat marea apare când pe stânga, când pe dreapta semn că uscatul se îngustează. E conform cu ce mă aşteptam de pe hartă, trebuie să ajung la feribotul de la Bognes. Dar despre asta, în episodul următor.