Grandes Alpes: Bonus - Autocolante

Cred că indicatoarele de pe trecătorile populare trebuie curăţate de câteva ori pe an de autocolantele pe care excursioniştii le lasă. Unele sunt reclamă la ceva gen pistă de motociclete (cea mai josnică treabă asta cu reclama), altele sunt ale unor organizaţii/asociaţii. Unele poartă mesaje care n-au nici o legătură dar profită de loc pentru a atrage atenţia. Mă mir că n-am văzut "Basarabia e România" pe acolo. Dar, după cum vedeţi, "Da mămăligii, nu cous-cous-ului".

Grandes Alpes: Col de Tende – 1871m

Col de Tende sau Colle di Tenda (1871m) e un drum foarte vechi - unii zic că ar fi fost folosit şi de fenicieni. În zilele noastreAcest drum e descris uneori ca „un pic mai mult decât o cărare de măgari” pe care cineva a turnat parţial asfalt. În alte locuri este descris ca fiind posibil de parcurs doar cu maşina de teren. Ambele menţiuni le-am descoperit după ce am fost pe acolo (inclusiv cea cu parţial asfaltat). Eu am văzut traseul din satelit şi am zis că trebuie să ajung acolo. 15 kilometri, 61 de ace de păr şi un aspect general de intestin aruncat pe coasta unui deal. Cum să nu vrei să mergi pe drumul ăsta? :)

Grandes Alpes: Col de Turini – 1607m

În episodul din Top Gear în care am aflat despre Stelvio acţiunea începe cu altceva. Un drum mic şi întortocheat prin Alpii Maritimi, etapă a raliului Monte Carlo. Dacă tot mergeam spre mare, de ce să nu trec şi pe acolo? Punctul cel mai înalt e Col de Turini – 1607m unde sunt câteva restaurante, o parcare şi o oarecare aglomeraţie. Nici o privelişte. De fapt tot parcursul e cam lipsit de privelişte pentru că merge prin pădure.

Grandes Alpes: Cime de la Bonette – 2802m

Duminică, zi lungă. Planul era să ajung pe cel mai înalt drum asfaltat din Alpi (autointitulat aşa) şi apoi să dau o fugă şi până la marea Liguriei. Planul nu s-a materializat în forma asta, am renunţat la a mai vedea marea când mai aveam doar 20 de kilometri până la ea. Mă rog, despre asta în unul din episoadele viitoare. Acum, despre Cime de la Bonette. Ştiţi că vă spuneam la un moment dat că cel mai înalt nu e neapărat şi cel mai frumos când vine vorba de drumuri. Ei bine, şi aici se aplică asta. Dar să vedem ce şi cum.

Grandes Alpes: Col du Mont Cenis– 2083m

Cumva victimă colaterală în vânătoarea mea de trecători, Col du Mont Cenis e o trecătoare simpatică în care se urcă dinspre Susa. Nu e foarte spectaculoasă dar are tot ce trebuie: ace de păr, lac de acumulare, locuri de belvedere şi ca bonus, multă istorie. Ţineţi-vă bine, mai întâi istoria.

Grandes Alpes: Col de l’Iseran 2770m

Simplu: Col de l’Iseran e cea mai înaltă trecătoare din Alpi. Cap de listă numărul 1. Da, Cime de la Bonette e mai sus însă e o buclă făcută special pentru asta, ca să ajungă mai sus. Există de asemenea drumuri care duc mai sus dar sunt fundături (drumul de la cea mai mare altitudine din Alpi ar fi Otztal Glacier Road - drumul care urcă din Solden la gheţarii Rettenbachferner şi Tiefenbachferner şi ajunge pe la 2830 sau ceva de genul). Chiar şi aşa, vorbim numai de drumuri asfaltate pentru că dacă e să luăm în calcul şi pe cele cu macadam...să zicem doar că ştiu un drum unde se ajunge până foarte aproape de 3000 cu maşina (n-am fost acolo încă pentru că am avut parte de alte aventuri prin care mi-am luat doza de adrenalină). Dar divaghez – avem aşadar Col de l’Iseran.

Poveste cu adăpat laptopul

Există două feluri de oameni: cei care au vărsat lichide în laptop şi cei care vor vărsa. Recent am făcut trecerea dintr-o categorie în alta, cu concursul şefei de echipaj de pe un zbor Air France.

114 lucruri pe care nu le ştiai despre pârşul de alun

Ai cam da un click pe un link de genul ăsta, nu? Adică na, tu de fapt ştii tot ce e de ştiut despre pârşul de alun dar vrei să verifici dacă lista e completă (instinctul "Cannot go to bed, somebody is wrong on the internet"). Sau ştii destul de multe despre pârşul de alun dar nu strică niciodată să ştii mai multe. Sau măcar vrei să afli ce naiba e un pârş. Sau ai de ales între ce ţi-a dat şeful de făcut şi a citi asta şi restul motoarelor de pierdut vremea sunt deja epuizate pe ziua în curs...

Grandes Alpes: Col du Galibier - 2645m

Începe o nouă serie, că a tot fost Norvegia în sus, Norvegia în sus şi chiar şi în laterale. Drumurile de acolo sunt ceva aparte, aş zice că aduc un sentiment de linişte. Totuşi uneori nu vrei linişte, vrei o provocare. În materie de drumuri provocări se pot numi şi cele mai înalte trecători din Alpi. Începem aşadar cu numărul 6 pe listă, Col du Galibier - 2645 metri deasupra mării.

Norge: Bonus 3 - Oslo

Luni dimineaţă la prima oră taxiul e în faţa casei. N-am avut de ales. Mă rog, aş fi avut dar ar fi însemnat să merg pe jos cam o oră cu toate bagajele după mine ca mai apoi să iau shuttle-ul spre aeroport. Aşa că un taxi la comun e soluţia în Trondheim, adică îl rezervi în seara dinainte şi ia 3 persoane spre aeroport preţul fiind astfel mult mai mic decât o cursă normală (pentru că totuşi sunt vreo 35 de kilometri).

De data asta zborul Norwegian nu mai are Wi-Fi dar nah, oricum nu aveam chef de browsing la ora aia. Mă trezesc când avionul aterizase deja (sau aşa credeam, pentru că zbura la 1 metru de pistă) şi mă gândesc "hmm, dar ce aterizare lină" moment în care avionul se izbeşte de pistă ca să mă readucă în simţiri. Adevărul e că nu am reuşit să dorm în timpul unei aterizări. Încă.

În gară la Gardermoen trenul expres salută de bun venit călătorii în limbile lor, inclusiv în română. Bine aţi venit!

Norge: Bonus 2 - Trondheim

Al treilea oraş ca mărime din Norvegia, Trondheim are peste 1000 de ani de la înfiinţare. De la 997 până în 1217 a fost capitala vikingilor şi de-a lungul evului mediu unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj, ţinta fiind catedrala. Pe vremea respectivă oraşul se numea Nidaros şi deşi oraşul şi-a schimbat numele, catedrala nu a făcut-o ea fiind cunoscută în continuare ca Nidarosdomen.

Norge: Bonus 1 - Bye Bye Tromsoe

Duminică dimineaţă mi-am înşfăcat bagajele şi am luat-o uşurel, la pas, spre aeroport. Asta pentru că eram destul de aproape. Am ajuns mult mai devreme decât era programat zborul, mi-am facut check-in-ul şi am aşteptat. "Mi-am" pentru că la Tromsoe a fost prima data când nu numai ca mi-am tipărit singur boarding card-ul şi eticheta de bagaje dar mi-am şi lipit-o singur de bagaj, am scanat-o si am trimis bagajul pe bandă. Deh, reducere de costuri. Apropo de costuri, ar trebui să vă zic câte ceva că văd că lumea e în general interesată de asta.

Dar mai întâi...

Avionul e un 737 ostenit. Are winglets dar se vede că a trecut prin destule. Aeroportul din Tromsoe e mic aşa că nu avem mult de rulat până la pistă. O piruetă, o privire în lungul pistei...

...şi pilotul bagă mâna în gaz. La revedere Tromsoe Lufthavn, eu personal sper să ne revedem.

Norge: Epilog

Într-una din discuţiile ulterioare cu Alex şi Andreea mi-au povestit că sâmbătă, în prima zi după ce ne-am despărţit, după ce şi ei au parcurs Atlantic Road şi Trollstigen, au ajuns la un mic colţ de Norvegia foarte fotogenic, numit Norddal. Ca să sublinieze asta, locuitorii de acolo au instalat şi o ramă foto prin care poţi încadra orăşelul de la depărtare şi cu care te poţi poza. Dacă ai noroc, cum au avut ei, poţi prinde şi un curcubeu în cadru.

Ei bine, tot sâmbătă, eu îmi încheiam plimbarea prin Tromsoe în jur de miezul nopţii. Autobuzul mă lăsase aproape de aeroport şi mai aveam un pic de mers până la hotel. Cu ocazia asta am avut şi eu parte de propria-mi vedere cu ramă. Imaginea e foarte potrivită, conţine esenţa călătoriei noastre de câteva zile prin nordul Norvegiei: munţi cu zăpadă, apa albastră a fiordului, case viu colorate, cer senin şi asfaltul drumului toate scăldate de soarele de la miezul nopţii.

Şi atunci am simţit că aventura mea nordică a luat sfârşit. Tehnic nu se terminase, mai aveam o oprire în Trondheim şi câteva ore într-un Oslo încă neafectat de evenimentele de pe 22 iulie. Totuşi, aşa se întamplă de cele mai multe ori pentru mine, călătoria se sfârşeşte în ziua de dinaintea plecării. Ziua de întoarcere nu o percep ca o făcând parte din călătorie, e mai mult o corvoadă pentru că înseamnă întoarcerea la cotidian. De cele mai multe ori am de târât un bagaj după mine şi există mereu grija prinderii unui avion/tren/autobuz.

Astfel călătoria mea pe deasupra Cercului Polar s-a terminat pe la miezul nopţii, în terminalul de autobuze. Restul e doar întoarcerea acasă. La revedere Norvegia! Şi când zic asta, chiar sper să ne revedem.

Uitându-mă în spate parcă nu-mi vine să cred că am reuşit să fac asta, să ajung în locurile alea. Poate de asta şi povestesc unele amănunte aparent neimportante. De fapt ÎMI povestesc.

Cu mulţumiri pentru toată lumea care m-a ajutat şi m-a suportat. Se ştiu ei.

O singură întrebare rămâne. Ce urmează? O întrebare care probabil îşi va găsi răspunsul într-o seară ploioasă de octombrie.