Grandes Alpes: Col du Galibier - 2645m

Începe o nouă serie, că a tot fost Norvegia în sus, Norvegia în sus şi chiar şi în laterale. Drumurile de acolo sunt ceva aparte, aş zice că aduc un sentiment de linişte. Totuşi uneori nu vrei linişte, vrei o provocare. În materie de drumuri provocări se pot numi şi cele mai înalte trecători din Alpi. Începem aşadar cu numărul 6 pe listă, Col du Galibier - 2645 metri deasupra mării.

Seria nouă începe pe un peron pe care am mai fost acum 4 ani. Gare de Lyon, ţarcul estic pentru trenurile de mare viteză franceze. Momentan e în reparaţii şi e murdar şi dezorganizat. Oamenii...ce să zic, Parisul are bune şi rele dar sâmbătă dimineaţă la 7 persoanele urâte par să predomine. Urâte nu fizic. De exemplu am asistat la o scenă în care un cuplu a pierdut trenul şi ea a facut o criză de isterie cu ţipete. Era desigur vina lui şi de aceea merita lovit. Dar să lăsăm asta.

Trenul nu e anunţat decât cu vreo 10 minute înainte de plecare. Oh, care va fi? Să fie o vechitură din anii 80 de care nu eşti sigur dacă o să rămână pe şine? (sincer, ca design, cumva îl prefer pe acesta. Iar cu ochii ăia roşii mi se pare că seamănă cu Terminatorul).

Sau să fie una din garniturile noi cu design rotunjit şi cu vagoane supraetajate să intrăm mulţi-mulţi? Cum se vede, nici TGV-urile nu scapă de deficienţi înarmaţi cu spray-uri cu vopsea.

A doua opţiune a fost cea câştigătoare (de fapt ştiam deja pentru că îmi alesesem locul "en haut"). Am plecat la timp şi mi-am terminat cartea după care m-am dedicat peisajului care fuge prin faţa ochilor cu o viteză ameţitoare. Când trenul merge paralel cu autostrada îţi dai seama de fapt cu ce viteză mergi. Treci cu 150 la oră pe lângă maşini care parcă stau pe loc deşi merg cu 130 şi ele.

Am ajuns în Grenoble la timp şi la nici două minute după ce am coborât din tren eram în faţa biroului Europcar. În faţa mea era un pic de rând aşa că am avut timp să ma uit în jur. Pe tejghea diverse plicuri cu nume de persoane care înăuntru aveau chei de maşină. Un fel de ou Kinder pentru adulţi. Oare ce va fi? Sigur VW Polo Diesel or equivalent. Acel "or equivalent" e cheia. Evident, n-a fost să fie maşina poporului ci un Peugeot 207. Totuşi deloc banal, era ceva ediţie specială pentru 64 de ani de la ceva. Geamuri fumurii, sun roof, scaune sport, senzori parcare, stopuri cu leduri şiii, cel mai important, dar cel mai important, centuri de siguranţă roşii.

După ce am clarificat cu biroul lipsa antenei de pe maşină am pus GPS-ul pe direcţia Briancon (c-ul ăla e cu sedilă dar n-am chef de căutat). Week-end-ul cel mai aglomerat din an, moment ideal să fii pe o autostradă în Franţa. Am pierdut mai mult de o oră pentru 10 kilometri amărâţi de autostradă. După mult chin am intrat pe drumul care urcă spre Col Lautaret şi traficul a început să fie mai fluid. Cumva drumul îmi aduce aminte de urcarea pe partea sudică pe Transfăgărăşan, probabil pentru că trece peste un baraj care seamănă cu cel de la Vidraru.

Nişte sate pitoreşti destul de turistice. Cel de sus se numeşte, potrivit aş zice, Les Terases.

Col Lautaret şi Col du Galibier deschise! Bun aşa (nu că ar fi fost vreo îndoială fiind mijlocul lui august).

Vremea e perfectă pentru urcat trecători.

O scurtă oprire pentru dezmorţit picioarele şi un pic de mic dejun...

...şi imediat am ajuns în trecătoarea Lautaret. Cu cei 2058m ai săi nu prea intră în topuri cu statistici. Asta nu înseamnă că nu e frumos acolo.

Tractorul pe fâneaţă la 2000 de metri.

Fix din punctul cel mai înalt al trecătorii Lautaret se desprinde drumul secundar D902 (o să mai auziţi de el) care urcă în 8 kilometri până la 2645 metri. Drumul e foarte îngust şi, datorită vremii bune, foarte circulat mai ales de motociclete şi caravane, o chestie asupra căreia am să revin. O particularitate a acestei trecători e că multă lume îşi mâzgâleşte numele pe asfalt cu vopsea aşa că la urcare vezi o grămadă de steaguri: Olanda, Norvegia etc. etc.

Pe la 2500 metri altitudine drumul se bifurcă. Opţiunea comodă e să o iei prin tunel. Într-adevăr pe sub munte a fost săpat un tunel cu o singură bandă care evită partea cea mai abruptă a urcării. Fiind vorba de o singură bandă, circulaţia e reglementată cu ajuntorul unui semafor, probabil semaforul de la cea mai mare altitudine din Europa. :)

Evident nu am ales opţiunea asta, am luat-o pe drumul care urcă panta abruptă până în pas. Ajuns acolo nu am găsit loc de parcare decât în cea mai nesimţită poziţie şi anume lângă indicatorul de pas.

Ţineţi minte acest aspect, toată lumea vrea să facă poză cu indicatorul, mai ales bicicliştii şi motocicliştii împreună cu vehiculul lor. În general indicatorul trebuie să rămână liber, un fel de înţelegere între călători. A se observa că nici eu nu am parcat chiar lângă.

Dar să vedem ce se vede...spre nord:

Spre sud:

Din păcate eram oarecum contra cronometru aşa că nu am rămas mult sus, am coborât pe partea opusă până la cabană...

...şi m-am întors prin tunel. A se observa şirul de maşini care aşteaptă la intrarea din tunel. Când am ajuns eu tocmai se pusese verde aşa că am trecut repede nu fără un sentiment de claustrofobie. Nu mai ţin minte dar acum am impresia că nu era loc de deschis ambele portiere în tunel. Posibil să exagerez însă sigur nu e loc de întors.

Încă o poză la coborâre cu Bănel (aşa m-am hotărât să îi zic, tot din cauza numărului de înmatriculare). Bănel are vreo 90 de căluţi turbo, nu bea mult însă are o cutie de toată jena care agaţă într-a treia. Păcat de maşinuţă în general.

Din Lautaret sunt vreo 20 de kilometri până în Briancon unde aveam cazarea. Am ajuns acolo pe la 3 după-amiaza şi am luat camera în primire. Asta ca să fiu sigur că am unde să dorm la noapte când mă voi fi întors din drum. Pentru că lista de trecători era abia la început.

Dar despre asta, data viitoare.