Grandes Alpes: Cime de la Bonette – 2802m

Duminică, zi lungă. Planul era să ajung pe cel mai înalt drum asfaltat din Alpi (autointitulat aşa) şi apoi să dau o fugă şi până la marea Liguriei. Planul nu s-a materializat în forma asta, am renunţat la a mai vedea marea când mai aveam doar 20 de kilometri până la ea. Mă rog, despre asta în unul din episoadele viitoare. Acum, despre Cime de la Bonette. Ştiţi că vă spuneam la un moment dat că cel mai înalt nu e neapărat şi cel mai frumos când vine vorba de drumuri. Ei bine, şi aici se aplică asta. Dar să vedem ce şi cum.

Am plecat din Briancon mai târziu decât am plănuit (pe la 8) din cauza unei brambureli la benzinărie. Am să povestesc brambureala pentru amuzamentul colectiv şi probabil şi al meu, dar peste ceva luni de zile. Am tras la pompa cu autoservire cu încredere (ce poate să fie aşa greu?) deşi sunt sceptic la tehnologii din astea pentru că de obicei cei ce le dezvoltă nu mai angajează şi pe cineva care să se priceapă la interfaţa om-maşină. Bag cardul, cere pinul. Evident comportamentul în cazul de faţă ar fi să ma întrebe de cât vreau să pun gaz. 30? 50? Ok, blocam de pe card, alimentăm şi apoi debităm în consecinţă. Dacă bizonul a zis 50 dar a intrat doar de 30 debităm 30. DAR NU! Cine a gandit chestia aia probabil nu are maşină. Maşina cere pinul şi blochează direct un 130 euro pe card, aşa în caz că am venit cu camioneta cu rezervor de 100 de litri. Să zicem că nu ar fi o problemă, că aşa funcţionează toate (?!) şi lumea se descurcă însă în cazul meu ecranul de la drăcie s-a blocat. Am stat vreo 30 de secunde să-mi zică ceva, scoate cardul, apasă x, alimentează, stai într-un picior dar nimic – aşa că am scos cardul şi m-am îndreptat spre casă să întreb ce se petrece. Fac doi paşi şi aud că vine sms (nici nu m-am uitat, ştiam ce e, contul a fost debitat cu...). Vânzătoarea mă asigură că nu mi se vor lua banii deşi imediat după mine la pompă se aşezase altcineva. Oare alimenta cu banii mei? Până la urmă se pare că nu dar am avut 14 zile 130 de euro blocaţi de la prostia respectivă.

Revenind, am ieşit din Briancon spre sud, spre Gap. Vremea era bunicică dar erau oarece nori.

Drumul meu părăseşte drumul principal şi urcă prin staţiunea de schi Vars spre Col de Vars – 2109m.

Când am ajuns acolo m-au ajuns şi norii din urmă şi chiar şi câţiva stropi de ploaie.

În trecătoare nu eram decât eu şi o motociclistă care se oprise şi ea să-şi dezmorţească picioarele.

Am continuat urmărind orbeşte GPS-ul prin diverse sătuce cu multe sensuri giratorii (Take the second exit. Recalculating route. Turn back at the next roundabout – the second exit nu era aia, pare-se).

Cele trei vietăţi de asfalt din zonă: motocicliştii, maşinile şi caravanele.

Drumul coboară binişor înainte de a urca spre cota 2802. În Jausiers se desprinde drumul despre care panoul spune că e „Route de la Bonette. La plus haute d’Europe”. Pai hai să vedem dom’le despre ce e vorba. Micuţului HDI (de fapt nu e aşa mic, e doar puturos) nu prea îi place urcuşul şi mai face nazuri. Trec pe lângă cârduri de biciclişti (Partageons la route dar ia luaţi de aici nişte noxe, ha ha ha. Glumesc, HDI-ul e un motor foarte curat) dar şi pe lângă mine trec cârduri de motociclişti cu motoarele turate de pare că m-atacă Messerschmitt-ul.

Peisajul se sălbăticeşte, din când în când sunt indicatoare cu „Zonă de Haute Montagne, atenţie sporită”. Trec printr-o trumă de capre maro (odată o să editez şi filmul) amuzant de proaste dar enervant de multe, trec pe lângă construcţii militare abandonate (cazarma Restefond parcă) şi mai opresc un pic. Nu-s singur.

Drumul pe aici a fost deschis abia în 1976 deşi există din 1860. Până în 1976 a fost domeniu militar şi publicul nu avea acces. Din păcate nu e prea linişte. De jos se aude un vuiet pe mai multe tonalităţi – un grup de motociclişti s-a apropiat de o maşină şi urmează să o depăşească. Linie dreaptă şiii...concert de eşapamente.

Am auzit că pe anumite drumuri de munte din Alpi au fost interzise motocicletele tocmai din cauza zgomotului pe care îl făceau (deştepţi cu tobe sport care se dau reising). Trebuie să mai aflu şi unde.

Odată cu o nouă sarjă de stropi de ploaie am ajuns în zona Col de la Bonette. Drumul pare aici indecis. La început a fost trasat prin Col de Restefond –2680m care azi nu mai e folosit (nu e asfaltat). Mai apoi s-a trasat bucla care înconjoară guguloiul numit Bonette. Drumul merge la câţiva metri sub creastă, face bucla şi apoi trece tot la câţiva metri sub creastă dar pe partea opusă. Era logic să se taie creasta ca să se scurteze. Aşa a apărut Col de la Bonette 2715m, o trecere artificială. Imaginea de pe wiki e mai clară.

În această zonă se află şi o serie de amenajări militare – cazemate pentru că zona a avut importanţă stategică la un moment dat.

Să urcăm bucla – nu chiar uşor pentru că are o pantă destul de mare. Ce frapează e lipsa vegetaţiei, peisajul e selenar. Drumul e tăiat în coasta muntelui şi pare că nu are ce căuta acolo. Şi într-adevăr, dacă nu ar fi valul de pământ care să acţioneze drept balustradă, călătoria până jos ar fi în acelaşi timp lungă (ca şi distanţă) dar şi scurtă (ca timp).

În punctul cel mai înalt nu prea e loc de oprit, una din benzi se transformă în parcare. După cum se poate observa, e destul de aglomerat.

Pe stâncă e o placă cu o scurtă istorie a drumului (iniţial trasat prin Col de Restefond la 1860, definitivat prin Col şi Cime de la Bonette în 1960). Peisajul e selenar cum ziceam şi peste tot, 360 de grade, la orizont se văd doar vârfuri ascuţite.

Vedeţi Land Roverul?

N-am stat mult că mai avem kilometri de făcut (un leitmotiv al excursiei ăsteia) aşa că am început coborârea.

În imagine se vede Boneta cu drumul tăiat în coastă şi punctul de observaţie din vârf. Mai jos, drumul.

După o curbă apare brusc în faţă o chestie destul de ciudată, o aşezare abandonată, strâns grupată lângă drum – drumul merge practic printre case.

Din plăcile explicative am aflat că e vorba de casele unde locuiau Diavolii Albaştri, poreclă dată vânătorilor de munte datorită culorii uniformei şi curajului lor. Locul se numeşte „Camp des Fourches” şi adăpostea la un moment dat vara până la 800 de oameni. Iarna mult mai puţini însă aşezarea era locuită în permanenţă. Pentru a putea circula între case care erau de obicei acoperite cu zăpadă se săpau tuneluri în zăpadă. Astăzi clădirile sunt abandonate şi în continuă degradare.

"Noi nu întreţinem locul ca să-l facem sigur şi nici nu împiedicăm fizic accesul. Dar totuşi, ca să ne ferim de vreo problemă ulterioară dacă păţeşti ceva, declarăm că accesul e interzis."

Dacă la urcare bicicliştii sunt uşor de depăşit, la coborâre nu mai e valabil. În funcţie de cantitatea de inconştienţă poate fi chiar imposibil (am mers mult timp în spatele unui grup de 4 care mergea cu 50-60 constant şi fără să pară că se chinuie prea tare). La prima intersecţie au oprit şi am oprit şi eu pentru a consulta GPS-ul care de ceva vreme nu mai dădea semne de viaţă (pentru că nu mai avea destinaţie). Am ales noua destinaţie, Col de Turini, şi am continuat. Va urma.