Grandes Alpes: Col de Tende – 1871m

Col de Tende sau Colle di Tenda (1871m) e un drum foarte vechi - unii zic că ar fi fost folosit şi de fenicieni. În zilele noastreAcest drum e descris uneori ca „un pic mai mult decât o cărare de măgari” pe care cineva a turnat parţial asfalt. În alte locuri este descris ca fiind posibil de parcurs doar cu maşina de teren. Ambele menţiuni le-am descoperit după ce am fost pe acolo (inclusiv cea cu parţial asfaltat). Eu am văzut traseul din satelit şi am zis că trebuie să ajung acolo. 15 kilometri, 61 de ace de păr şi un aspect general de intestin aruncat pe coasta unui deal. Cum să nu vrei să mergi pe drumul ăsta? :)

Dar mai întâi...trebuia să ajung acolo cumva. În Sospel am avut de luat decizia dacă să merg până la Menton să văd marea sau nu. Mai erau 20 de kilometri dar 20 plus 20 plus găsit parcare în zi de sărbătoare, plus centru închis pentru sărbătoare...cam mult. Aşa că am luat decizia să renunţ la mare şi să continui traseul fără asta. Când am ieşit din Sospel am tot aruncat câte un ochi spre sud, spre mare, însă nu am zărit-o. Rămâne pe data viitoare.

Dar până să ies din Sospel, am făcut o boacănă. Închiseseră centrul şi varianta ocolitoare trecea printr-o parcare în care trebuia să întorci 180 de grade şi să o iei prin ceea ce părea să fie curtea unui om. O altă variantă era o stradă foarte îngustă dar cu sens interzis. Am stat, am analizat şi am decis că „e proşti” şi că probabil voiau să o iau pe acolo, pe interzis. Zis şi făcut, înainte pe stradă. După 100 de metri de mers printre clădiri se produce evenimentul de care mă temeam şi anume vine o maşină din sens opus, cel corect. Nu e timp de înjurături (la adresa capului meu prost) pentru că trebuie să dau cu spatele 100 de metri printre clădiri şi nu am decât 50 de cm în fiecare parte, uneori mai puţin. După ceva chin ies la liman şi-i fac semne şoferului care venea din faţă să oprească (era o mamă cu fiica). Primul lucru pe care mi-l zice e că e interzis, dar aşa pe un ton jovial. Ar fi putut să mă porcăiască şi aş fi meritat-o. Eu ţi tot dădeam cu desole, desole, ştiu că e interzis dar eu vreau să ies spre Italia. Păi de ce nu ai luat-o prin centru? Păi e închis. Aaaaaa. Şi s-au oprit, s-au dat jos din maşină şi m-au ajutat să găsesc ieşirea. În apărarea mea nu eram singurul în situaţia asta, erau mulţi care se învârteau în parcarea respectivă. Pentru posteritate, totul e filmat, când m-oi învrednici să editez ceva (probabil într-o zi rece de ianuarie) o să vă arăt.

Aşadar, Col de Tende. Înainte de trecătoare e şi un sat numit Tende în care am oprit pentru nişte poze. Aspectul îmi aducea aminte de Italia. Şi se pare că ştiam eu ceva. Satul a fost italian până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial – Tenda. De atunci teritoriul până în pas a trecut la francezi şi cu asta basta. Mai jos câteva imagini din sat. N-am priceput ce e cu chestia aia care seamănă cu un far.

Pe aici trece şi o cale ferată care a beneficiat de un tunel de 8 kilometri încă de la 1890. Tunelul are o istorie zbuciumată fiind parţial distrus (intrările) la sfârşitul ultimului război. A fost refăcut repede însă datorită faptului că a ajuns pe graniţă în dimineaţa zilei de 16 septembrie 1947 a trecut ultimul tren pe acolo. Ultimul tren până în 1979!

Ce e mai interesant e tunelul rutier. Cu o lungime de 3 kilometri a fost cel mai lung tunel din Alpi pentru aproape 100 de ani. A fost construit la 1882 şi atunci era cel mai lung tunel rutier construit vreodată. E un tunel cu o singură bandă şi se circulă alternativ cu ajutorul unui semafor, totul pentru a evita trecătoarea.

Dar să vedem ce e cu trecătoarea. Vă ziceam ceva de aspect de intestin...asta e imaginea care m-a făcut să vreau să merg pe aici.

Din păcate s-a terminat memoria la aparatul de filmat după ce începusem urcarea aşa că toată aventura mea nu e documentată.

Se intră direct în miezul acţiunii cu ace de păr foarte înguste. E destul de pustiu dar totuşi când am trecut eu am întâlnit maşini de teren care coborau – lucru care îmi dădea transpiraţii reci pentru că drumul nu e destul de lat şi eu eram pe partea cu căderea. Pe unul dintre ei l-am oprit să-l întreb ce şi cum. Italian, cu un Suzuki Samurai alb (Veveriţă parcă e termenul tehnic, nu? :) ).

-Şi, pot să trec?

Scoate capul din maşina lui uitându-se la garda lui Bănel. Nu prea îi place ce vede. Cică pot să încerc dar sunt nişte denivelări mari.

-Cum adică denivelări, în asfalt adică?

-Care asfalt? Mai sus nu e asfalt.

-Eh, e ok totuşi, numai să nu plouă (pentru că erau nori destul de negri).

-Sus plouă deja.

-!!!

Acele de păr până la prima casă abandonată sunt cel mai tehnic drum pe care l-am făcut vreodată. Nu am poze de pe acolo pentru că eram prea concentrat (a se citi murat) pentru a face poze. În unele ace de păr nu aveam loc să întorc şi trebuia să dau un pic cu spatele în curbă ca să o pot negocia corect. Deci nu putea fi vorba de întors maşina. Am ajuns şi la macadam dar nu era aşa rău cum îmi imaginam. Denivelările de care zicea italianul sunt destul de mari (par făcute special ca să nu treacă maşini mici pe acolo că nu am văzut vreo ţeavă sau alt motiv pentru care să existe) însă Bănel nu a atins cu burta nici măcar o dată. În faţa mea a mers tot timpul un VW Transporter cu nişte germani mai demenţi decât mine (nu ştiu cum au trecut de curbele alea). La un moment dat drumul se lărgeşte şi mie mi-a mai revinit inima la locul ei. Chiar am ieşit din maşină şi am făcut o poză-două.

Am scăpat de prăpastie dar nu cred că o să scăp de ploaie. Norii erau din ce în ce mai negri.

Am cântărit dacă să mă întorc (nu mai voiam să trec pe porţiunea aia încă o dată) sau să continui. Continuatul nu părea aşa periculos aşa că am zis să nu fiu laş. Ce poate să fie aşa rău la nişte ploaie? Nici măcar nu tună. Am ajuns în pas tocmai când era învăluit de nor.

Destul de mulţi oameni pe acolo, grăbindu-se care încotro spre maşinile lor după o zi de drumeţie. Eu sunt liniştit pentru că am scăpat. Chiar îmi permit poze cu Bănel lângă ruine.

În momentul când am declanşat pentru poza de mai devreme s-a văzut şi lumina unui blitz. N-am apucat să gândesc „Hei, dar eu nu am...” că s-a auzit (sau mai bine zis a început să se audă, pentru că a durat ceva) zgomotul acela înfiorător de pânză ruptă urmat de o bubuitură de era să-mi scăp aparatul pe jos. Fulgerase şi încă foarte aproape. Am alergat la maşină cu capul între umeri (parcă m-ar fi protejat) şi am plecat repejor. Totuşi nu puteam să merg prea repede pentru că în faţa mea aveam alte maşini şi nu se vedea la 10 metri în faţă.

Odată cu coborârea am ajuns în zona de ploaie. Şi ce ploaie. Iar fulgerele au devenit mult mai dese şi parcă mai puternice. Continuam să conduc şi în maşină cu capul între umeri din reflex. Dar stai, la două maşini în faţă e o salvare. Pfff, relax atuncea, mă salvează ei, medicina a avansat foarte mult. Să facem poze.

Ca să-mi taie din puţinul avânt pe care îl recuperasem, am văzut cum un fulger a lovit creasta (n-am mai văzut până acum fulger atingând pământul). Înghiţit în sec, mers mai departe. Mai aveam maşini în spate, la naiba, doar nu m-o nimeri chiar pe mine. X3-ul ăla crem din spate pare mult mai conductor decât un Peugeot gri.

Dar nu-i nimic, există lucruri care pot lovi pe toată lumea. O ştiţi pe aia cu „Dinamita nu e ca şi caviarul. Când e de ajuns pentru 3, e de ajuns şi pentru 4". Ei bine şi grindina când e, e de ajuns pentru toată lumea. Şi unde nu s-a pus pe dat cu grindină de deja revizuiam în minte condiţiile de închiriere şi franşiza de plătit. Şi aveam şi sun roof, dacă îl spărgea mă mai şi udam. Aşa că, prevăzător, am închis jaluzeaua aia sau cum îi zice. Cred că norocul nostru a fost că nu era foarte consistentă – se spărgea de parbriz. Dar altfel făcea un zgomot de ziceai că-s bile de rulment. Coborârea cred că a durat 10 minute dar pentru mine părea să fie o oră întreagă.

Abia la Cuneo mi-am făcut curaj, am tras dreapta şi am ieşit să vad în ce stare e tăblăraia. No problemo aşa că să ne îndreptăm atenţia spre alte lucruri.

Era destul de târziu, mai aveam mulţi kilometri până acasă însă mă simţeam bine. Aveam sentimentul acela de bunăstare pe care îl ai după ce scapi dintr-o prostie în care singur te-ai băgat. Happy Driver indeed.