Poveste cu adăpat laptopul

Există două feluri de oameni: cei care au vărsat lichide în laptop şi cei care vor vărsa. Recent am făcut trecerea dintr-o categorie în alta, cu concursul şefei de echipaj de pe un zbor Air France.

Se făcea că era o zi de sâmbătă după o săptămână destul de încărcată printre altele cu nesomn. N-am înţeles prin ce împrejurare am ajuns să stau după perdeluţa aia care separă plebea de orgiile culinare care se desfăşoară la clasa superioară. „The catch” a fost că stăteam imediat după perdea (uneori cu perdeaua în cap) astfel că cine se plimba pe acolo mă lovea invariabil în umăr – mai ales însoţitoarele de bord de la care sincer mă aşteptam la mai multă grijă.

Dezmăţul culinar pe care îl aşteptam s-a lăsat aşteptat întrucât ceea ce au adus semăna cu un fel de carne premestecată aranjată estetic. Pe scurt, nimic mâncabil. Dar o cafea ar cam fi mers aşa că am cerut-o.

Între timp eu lucram pasional la nişte imagini pe laptop. Totuşi pentru că nu am încredere în capacitatea oamenilor de a mânui lichide în preajma electronicelor (aici mă includ şi pe mine) îmi culc de obicei capacul de la laptop când vreo cană orbitează în jur. Probabil asta a fost salvarea. Cafeaua apare la orizont, o înşfac bucuros la gândul că nişte cofeină îmi va alerga curând prin vene şi atunci se întâmplă. Şefa de echipaj vine din spatele perdelei ca Rapidul de Baia Mare şi mă loveşte direct în cot. Rezultatul e un laptop scăldat în cafea şi un pasager zvârcolindu-se pentru că totuşi lichidul era fierbinte.

Din fericire pasagerul respectiv nu eram eu (măcar atât) şi asta nu pentru că nu ajunsese cafea pe mine ci pentru că eram ocupat cu scosul bateriei de la laptop. Cafeaua fusese împărţită mai puţin decât frăţeşte, laptopul luând partea leului, cu mai bine de jumătate de cană, pasagerul din stânga mea cam un sfert iar de restul s-au bucurat tapiţeria, mocheta, revistele şi nu în ultimul rând pantalonii şi cămaşa mea.

A urmat bineînţeles o ploaie de scuze de la sefa de echipaj, şerveţele, etc. etc. Unele dintre ele erau luate aparent de la pilot pentru că erau special pentru şters „ecrane de instrumente de control”. Pentru moment m-am gândit să refuz că ecranul de la laptop nu e „instrument de control” dar probabil gluma nu ar fost primită bine.

Incidentul a fost consemnat în jurnal, am văzut că a ieşit şi tanti pilot să vadă care e treaba (da, doamna căpitan). Mi-au zis că dacă ceva nu e în regulă să îi contactez (nu ştiu ce implică asta, dacă ar plăti ei laptopul sau mi-ar da nişte bomboane la zborul următor) şi a mai zis ceva că mi-ar fi dat nişte vouchere dar, fatalitate, tocmai se terminaseră.

Restul zborului a fost plictisitor dat fiind că am fost privat de laptop şi nici somn nu-mi era – aşa că am cerut încă o cafea. Acelaşi pißwasser care, conform legilor lui Murphy, pentru că nu era nimic electronic prin preajmă care să poată fi afectat, a rămas bine mersi în recipientul său.

Deznodământul e că micuţul trăieşte, acum e probabil mai puternic dat fiind că nu l-a omorât. Singura chestie e că probabil am pierdut ce editam în momentul respectiv. Mă rog, trebuie să mă învrednicesc să investighez.