Grandes Alpes: Col d'Agnel - 2748m

Col d’Agnel e un fel de Cenuşăreasa trecătorilor. E cea mai înaltă graniţă din Europa şi totuşi e foarte puţin circulată. Cu cei 2748m e şi a treia trecătoare ca înălţime din Alpi (mai sus fiind doar Col de l’Iseran şi Passo dello Stelvio). O menţiune aici ar fi că Franţa e de părere că are 2744m, Italia că are 2748m. Fiind neinteresantă, nimeni nu s-a străduit să clarifice. Sus nu e nimic, doar o mică parcare în care încap 10 maşini şi două indicatoare.

Dar să începem cu începutul. Urcarea spre Colle Agnello (o să-i zic aşa că am urcat de pe partea italiană) e destul de lungă şi trece printr-o multitudine de sate, fiecare cu biserica ei cu turn care arată de parcă are cel puţin 300 de ani (probabil are). Urcarea e domoală până în ultimul sat unde încep indiciile că urmează ceva serios.

Imediat deasupra era un plafon de nori care prevestea o traversare plicticoasă şi fără nici o privelişte.

Ok, let’s do this! Cât de rău poate să fie?

Răspunsul e: destul de. În nor vizibilitatea era cam 10 metri şi deja mă pregăteam de un drum lung. Dar mai era o speranţă... Într-adevăr, după o curbă aproape instantaneu se iese din nor!

Animat de această schimbare am pornit un mic raliu pe trecătoarea de acum pustie (să tot fi fost 7 seara). Raliul era destul de sacadat pentru că era întrerupt periodic de pauze foto.

Un fel de parcare pe parcurs, bun loc pentru poze, prost loc să bagi din greşeală în marşarier :).

În trecătoare, dezamăgire. Unde e magaţinul de magneţi, unde e toaleta, unde e indicatorul tradiţional de pas, unde e refugiul fotogenic construit din piatră? Nimic. Parcare (loc plat) şi două indicatoare.

Complet pustiu nu e, mereu e câte o maşină sau motocicletă oprită. De exemplu la început era şi u dubiţă cu numere de Germania, o familie cu doi copii. Suspecţi, pur şi simplu stăteau. Nu se uitau la peisaj, nu vorbeau între ei, nu mâncau, pur şi simplu stăteau în maşină. Parcă aşteptau să se întâmple ceva. În fine, până la urmă au plecat fără să se întâmple nimic observabil de către mine.

Două cupluri venite pe motocicletă, ei spanioli, ele italience, cam gălăgioşi dar nah, le-am făcut poză de grup.

Indicatorul de graniţă, fără îndoială atracţia centrală.

Drumul pe care am venit iar jos, în vale, norul din care am ieşit.

Cealaltă motocicletă.

Cu mult chin a urcat şi acest Citroen, posibil printre ultimele urcări atât pentru el cât şi pentru ocupanţi. Din el s-a dat jos un bătrânel alb, abia se mişca. Ea nici nu s-a dat jos.

Dacă tot eram acolo, hai să-i fac nişte poze şi lui Bănel, că a doua zi ne despărţeam.

Alte aspecte.

Cumulogranite - (aviation, slang) Solid terrain, such as mountains, obscured by clouds and thus posing a risk to the pilot of an aircraft.

M-am desprins cu greu de locul respectiv dar mai trebuia să ajung şi acasă (şi mai era o trecătoare de 2000+ de trecut noaptea). Aşa că, down we go.

Cabană cu rufe la uscat.

În încheiere, reclamă la Dacia Logan. Trebuie menţionat că dacă la Paris oamenii sunt mai mofturoşi la ţară nu au nici un stres în a folosi Logan, Sandero sau Duster.