Grandes Alpes: Splugenpass – 2113m

Condusul poate fi o corvoadă în anumite momente. Pentru unii, e o corvoadă permanentă dat fiind numărul de lucruri la care trebuie să fie atenţi. Dacă aţi mai citit pe aici, ştiţi că pentru mine în anumite momente condusul e o metodă de relaxare. O categorie aparte sunt drumurile de noapte pustii. Te concentrezi pe pata de lumină din faţă şi nu mai există altceva. O categorie şi mai aparte e un drum de munte pustiu, parcurs noaptea. :)

Am plecat pe la 8 din Chur spre Splugenpass. În alte timpuri destul de folosită, acum Splugenpass e practic pustie din cauza construirii tunelului San Bernardino. Iarna nu se chinuie nimeni să o menţină deschisă. Nici vara nu prea calcă lumea pe acolo şi asta o face perfectă pentru o plimbare nocturnă. Vă spuneam că Aida are ochi cu gaze nobile – ei bine, e altceva, altă clasă faţă de lumânările normale.

Din păcate, fiind beznă, nu am putut vedea nimic din peisaj dar cred că sunt nişte deschideri destul de frumoase, ar merita o plimbare şi ziua pe acolo. Aproape de vârf am dat şi de nor, asta ca să facă atmosefera mai misterioasă.

Într-adevăr, în punctul cel mai înalt e şi punctul de graniţă dintre Elveţia şi Italia. E pustiu, la fel şi clădirea de alături. Sunt camere de filmat dar nici o persoană în preajmă.

Am oprit un pic şi m-am dat jos din maşină. Linişte de mormânt, doar TFSI-ul torcea încet. Întunericul era complet probabil şi din cauza norului, ar fi putut fi urşi, mistreţi, Yeti şi ce mai vreţi voi şi nu mi-aş fi dat seama.

La coborâre după ce am ieşit din nor, am devenit mai curajos şi am putut produce astfel de opere de artă...

...printr-o mânuire măiastră a aparatului, desigur.

Şi totuşi frica aceea primordială de întuneric nu pleacă. Deşi raţiunea zice că nu există nimic de care ai putea să te temi, creierul ăla primitv zice "Fugi prostule, fugi". În faţa maşinii vezi pentru că sunt farurile însă în laterale şi în spate nu vezi mai nimic. Dacă stingi farurile îţi trebuie câteva minute să te obişnuieşti, minute în care nu vezi nimic în nici o direcţie. Aşa că nu prea ai soluţii (evident, vorbesc prin prisma omului crescut la oraş obişnuit ca uliţa să aibă o urmă de lumină pe ea).

Tot la coborâre am dat peste un semafor pentru nişte lucrări, inutil la acea oră însă roşul e roşu. Aida avea sistem start/stop aşa că în timpul aşteptării până şi motorul a tăcut şi atuncea să vezi linişte – din aia de încep să ţiuie urechile.

Spre deosebire de ce se întâmplă în filmele proaste în aceste situaţii, nu a sărit nimic din noapte asupra mea sau a vehiculului – oricum dacă ar fi sărit nu aş fi prins sfârşitul filmului răpus fiind de un infract miocardic acut.

Una peste alta, o sesiune din asta e bine venită.