Grandes Alpes: Teufelsbrucke

În traducere Teufelsbrucke ar însemna Podul Dracului. Numele este destul de comun şi desemnează o categorie de poduri care au fost făcute în Evul Mediu şi de care sunt legate anumite legende, asemănătoare între ele. Podurile acestea au aspect similar, în sensul că sunt din piatră şi se bazează pe conceptul „cheii de boltă” ceea ce pentru omul de rând al secolelor trecute era un mister. Cum de nu se dărâmă podul şi mai ales cum a fost construit? Legendele au toate ca punct comun faptul că însuşi diavolul a fost chemat să construiască podul pentru că oamenii nu ar fi reuşit.

Legenda legată de podul acesta e cam aşa: Oamenii nu reuşeau să construiască respectivul pod aşa că au chemat Diavolul în ajutor. Acesta a fost de acord dar numai dacă va primi primul suflet care va traversa podul. S-a bătut palma (copita?) şi podul a fost construit. Numai că oamenii având glume în program, au fugărit o capră ca să treacă podul prima oară. Evident, diavolul a fost mai puţin decât mulţumit de acest „şmen” drept pentru care a decis să activeze o clauză secretă din contract şi anume "Dacă mă supăraţi, iau o stâncă şi dărâm ce am făcut". Cu stânca potrivită în spinare a pornit în direcţia podului însă pe drum s-a întâlnit cu o femeie credincioasă care avea o cruce. Speriindu-se, a lăsat stânca şi şi-a văzut de ghiavolerii prin alte părţi. Stânca respectivă se găseşte şi azi în preajma podului, ba chiar a trebuit să fie mutată cu un cost destul de piperat pentru a face loc drumului (are vreo 250 de tone). Dar nah, nu poţi să dinamitezi atracţiile turistice.

Povestea adevărată e că valea Reuss-ului e cam singurul punct de trecere al munţilor din zona respectivă aşa că a fost folosită din cele mai vechi timpuri (ca să folosesc o limbă de lemn). Problema era că terenul era foarte accidentat şi la un moment dat râul trebuia trecut. Fiind un râu de munte, acesta avea capriciile sale date de topirea zăpezii, ploi, etc. aşa că trecerea era o chestiune de noroc. Până la urmă s-a trecut la realizazea primului pod, o realizare pentru vremea respectivă. După ceva timp din cauza creşterii traficului şi degradării primului pod, s-a trecut la construcţia celui de-al doilea. Teufelsbrucke 2.0 a fost şi scena unor bătălii pe la 1800 timp în care Teufelsbrucke 1.0 a fost distrus. Timp de 20 de ani comerţul cu Italia a trebuit să se facă prin altă trecătoare, Splugen. În 1820 a început construcţia lui 2.0 şi a durat 10 ani. La sfârşitul anilor '50 din secolul trecut, nici acest pod nu mai făcea faţă şi a apărut Teufelsbrucke 3.0, o arătare mult mai îndrăzneaţă decât precedenta care acoperă o deschidere mult mai mare. Drumul, traversându-l, nu are unde să aterizeze şi îşi face loc direct prin stâncă.

Şi acum, câteva imagini:

Teufelsbrucke 3.0 cu drumul vechi care urmăreşte cuminte conturul stâncii.

Teufelsbrucke 3.0 dă impresia unei arcade torsionate – nu-s arhitect şi nu ştiu cum se cheamă dar nu-mi aduc aminte să mai fi văzut aşa ceva.

Valea e foarte sălbatică şi nu-mi imaginez cum se trecea fără un pod - în imagine Teufelsbrucke 2.0 (1830 A.D.) şi unul dintre podurile de cale ferată.

Cale ferată, cum ziceam...

Aici s-a considerat un loc propice pentru un monument destul de ciudat care arată destul de sovietic (să fie oare chirilicele de vină?). Într-adevăr, e dedicat lui Suvorov, general rus care îl căuta pe Napoleon să poarte un dialog civilizat utilizând armele vremii. Napoleon în schimb o ardea suspect prin Egipt aşa că nu s-au întâlnit (rusul a murit neinvins, dar fără să se întâlnească cu Napoleon – un fel de cel mai tare din parcare şi parcarea era goală). Partea interesantă acum vine: pe placă scrie Aleksandr Suvorov – Rimnikski. Hmm, oare unde am mai auzit eu de astea? Ei bine, cum vii pe DN2 dinspre Bucureşti spre Focşani, un pic înainte de Râmnicul Sărat e o statuie ecvestră destul de impunătoare. E nimeni altul decât generalissimul Suvorov care pe acele meleaguri a scos războiul din cap unor turci drept pentru care a primit titlul de Conte Rimnikski.

Aşa accidentată cum e valea, pe acolo trece atât drumul pentru maşini cât şi drumul de fier. Bineînţeles, trenul are nevoie de cremalieră pentru a urca astfel de pante şi merge mai mult prin tunel nefiind capabil să urmărească curbele strânse de care e capabil un drum pentru maşini. Nici drumul pentru maşini nu e foarte lejer, fiind foarte des nevoie de copertine pentru a-l proteja.

Punctele maro de pe copertină sunt capre la păscut :)

Dat fiind că Teufelsbrucke se afla oarecum în afara drumului meu, nu am parcurs în întregime respectiva trecătoare, m-am întors destul de repede. Asta şi pentru că vremea nu era excelentă, cel puţin acolo în chei.

Dacă vreţi să-l găsiţi, e nevoie de un pic de atenţie pentru că mergând pe drum nu prea îţi dai seama şi poţi trece de pod lejer. Eu zic că merită o jumătate de oră de întârziere.

Data viitoare, revenim la pasuri din alea de peste 2000. Gotthard, Oberalp şi Spluga şi abia se încheie ziua de luni. Marţi urmează alte 8! :) Staţi liniştiţi, nu o să aibă fiecare articolul său, unele dintre ele n-au motive să ajungă în top.