Punta de Tarifa

Dacă tot am fost la Nordkapp, cel mai nordic punct al Europei, de ce să nu merg şi în cel mai sudic? Sørkapp se cheamă de fapt Punta de Tarifa şi e în Spania. Un pic de tren, un pic de maşină şi gata.

Spania e o ţară mare însă s-a inventat trenul de mare viteză. Avantajul pe care îl are în faţa avionului este că preţul rămâne aproape constant până în ultima clipă. Eu mi-am luat biletele cu o zi înainte. Sâmbătă dimineaţă eram în gară la Atocha. De data asta anunţul că AVE-ul pentru Malaga - Maria Zambrano era pentru mine. Am citit tot drumul, am văzut răsăritul şi… a început să se întunece la loc. La un moment dat am ridicat ochii din carte fix din motivul ăsta, pentru că lumina în loc să devină mai intensă, pălea. Motivul era un nor vânăt care promitea multe dar pentru agricultură, nu pentru un week-end plăcut.

Ajuns în Malaga, ploaia dansa pe geam făcându-mi în ciudă. La biroul Europecar diverse formalităţi şi o alegere proastă. În loc să iau un Seat Ibiza am luat un Audi A1. Doar o copie palidă a Aidei - deşi diesel, lipseau o grămadă de dotări. Cel mai enervant era că se bloca cheia în poziţia închis. Da, cheia aia briceag, nu se deschidea. E foarte distractiv să fii în maşină, să ai cheia dar să nu poţi să o porneşti.

Aventuri cu GPS-ul pe ploaie prin Malaga, aventuri cu banda de autobuze însă până la urmă am ieşit la drumul mare. “Nos vamos a Fuengirola” zicea un cântec. Da, la Fuengirola, Torremolinos şi Marbella. Dacă vremea nu ar fi fost atât de scârboasă, aş fi avut parte de nişte peisaje faine.

Eu mergeam pe A-7, Autovia del Mediteraneo. Autovia e un fel de drum express fără taxă. Autopista e autostrada, cea cu taxă. Ce nu am luat eu în calcul a fost că spaniolii nu au nici ei chef să plătească. Aşa că, buluc toţi pe autovia. La Estepona nu am mai rezistat. Eram în ambuteiaj de 10 minute şi nu se mişca nimic pe 3 benzi. Am ieşit căutând înnebunit autopista. Deşi e delativ aproape, trebuie trecut prin cartiere rezidenţiale cu limită de 30 şi radar (!). Am pierdut astfel vreo oră în total până când am intrat pe autopista. Eu şi cu celelalte trei maşini care mergeau pe autopista ne-am înţeles foarte bine şi am mers în stol.

Autopista Costa del Sol cică. Dar totuşi parcă nu mai plouă. Parcă văd nişte soare. Într-adevăr, odată cu priveliştea stâncii Gibraltar văd şi primele raze de soare. Şi din ce ţin minte de pe hartă, Tarifa e aproape. Drumul şerpuieşte spre mare printre eoliene care, apropos, fac un zgomot supărător.

Tarifa întâmpină la ieşirea de pe drumul principal cu un fel de bulevard cu palmieri pe margine. Case albe şi nisip. Deşi e octombrie îmi imaginez cum e aici în august.

Bântui un pic pe străzi urmarind direcţia generală în jos, spre mare. Găsesc în sfârşit portul şi un loc de parcare. Să mergem…

Trebuie zis că cel mai sudic punct nu e accesibil pentru că Isla de Tarifa e teritoriu al armatei şi se poate merge doar până la intrarea în fort. Fosta insulă este acum legată de mal cu un dig.

În cel mai sudic punct care poate fi atins de civili sunt nou pancarte. În dreapta e Atlanticul…

…şi în stânga Mediterana.

Alte aspecte de acolo: el castello decrepito de exemplu.

Plaja imensă care se intinde spre vest. Am auzit de la un coleg surfer că plajele acestea sunt cele mai bune pentru valuri. Nu mă pricep, dar nu l-aş contrazice.

Reminescenţe militare, cazemate pe mal.

Îndemn prietenesc.

Feribotul  Tarifa-Tanger ieşind din port. Se numeşte Boraq (ha ha) şi e o jucărie faină (făcută în Australia parcă). Aproape 900 de tone şi 20.000 de cai putere înseamnă o viteză maximă de 40 de noduri.

Dar ce se vede? Un singur dud bucurându-se de vântul destul de puternic. Adevărul e că pare fun. Dacă ar fi să practic un sport din ăsta acvatic, kitesurfing would be it.

După ce mi-am luat doza de sud m-am urcat la loc în maşină şi am pornit înapoi. Nu înapoi acasă, înapoi vreo 30 de kilometri. Aveam de văzut o stâncă aflată de mai bine de 200 de ani în posesia reginei. Cum care regină? Nu a Spaniei, aia e sigur.