Epilog 2012 - Dreilanderbrucke

Passarelle des Trois Pays îi mai zice. Ultimul capitol pe 2011 - o chestie mai mult de feeling decât cronologie - pentru că e vorba de primele zile ale lui septembrie. După aceea am mai bătut străzile Parisului, Madridului, Valenciei, Gibraltarului, Granadei - lucruri despre care am povestit deja. Totuşi, acest episod mi se pare cel mai potrivit pentru încheire.

Lăsasem povestea pe un pod decrepit peste un canal care dă în Rin. În stânga se vede markerul pentru punctul de întâlnire a trei ţări, Triplex Confinium - Elveţia, Franţa şi Germania. Din păcate pentru mine, punctul de cotitură de unde puteam să ajung la el fusese de mult depăşit iar de întors înapoi nu putea fi vorba. Aşa că am rămas cu priveliştea de la depărtare.

În faţa mea, graniţa cu Germania. Oamenii stăteau la rând să arate documente. Eu eram pregătit moral să scot actele doveditoare însă se pare că un DSLR agăţat de gât e tot un fel de paşaport. Am zăbovit un pic în zonă cu mutra de "Mă controlează şi pe mine cineva?" dar nu am fost considerat interesant aşa că am păşit încet pe teritoriul german. Încet ca să mă pot opri uşor dacă strigă cineva Halt! N-a fost cazul, plasele de cumpărături ieftine suscită mai mult interest. Şi asta pentru că la graniţă e un comerţ destul de înfloritor pentru că mereu e ceva mai ieftin în ţara vecină. Berea de exemplu. În parc am aterizat în prima (şi singura) terasă unde am băut o bere germană la rezonabilul preţ de 2 euro pe sticlă (şi era aia scumpă, că puteam să iau şi de 1.6). Deshidratat fiind am considerat necesară şi o a doua bere după care am pornit agale spre podul care dă titlul articolului.

În parc: "Unde mergem azi cu bicicleta? Mergem până în Elveţia sau până în Franţa? Hai peste tot".

Să mergem aşadar pe pod - Dreilanderbrucke.

E o construcţie nouă, din 2007, şi deşi se cheamă Passarelle des Trois Pays sau Dreilanderbrucke (depinde pe cine întrebi), e construită şi patronată (ca să zic aşa) doar de cele două ţări pe care le uneşte - Franţa şi Germania. Franţa e reprezentată de Huningue iar Germania de Weil am Rhein. Elveţia...well Elveţia e 200 de metri mai încolo şi nu a participat.

Am trecut frumos în Franţa şi am purces înapoi spre Basel pe Quai de la Republique. Loc magnific, ce să zic. Are ceva din şarmul falezei din Giurgiu. Plin de semne cu "nu daţi de mâncare la păsări că vin şobolanii" în timp ce localnicii aruncau pâine cu sacul la lebede.

Eh şi de aici a început corvoada mea. Drumul de întoarcere a fost incredibil de lung pentru că nu era absolut nimic de văzut. Am încercat să merg pe o stradă principală, nu era nimeni şi era să leşin de plictiseală. Am ieşit din nou la râu şi am mers cam 1 kilometru până să ma prind ca sunt într-o fundătură şi trebuie să ma întorc. Apoi a urmat mersul prin zona industrială unde îşi are Novartis fabrica de chimicale. Absolut nimeni, o maşină la 2-3 minute. Toate astea sub un soare care nu ştia că era deja septembrie.

În sfârşit graniţa!

Nici la graniţa asta nu am întâmpinat rezistenţă, probabil nu au prea mulţi turişti rătăciţi pe acolo dar fiind că e o zonă industrială.

Basel, bine te-am regăsit. Hmmmz, oraşul cârnaţilor pătraţi? Eh, who am I to argue...Interesant că tot carnaţi jandarm le zice...

Începând de aici, lucrurile devin un pic mai plăcute. Mai e o graniţă la dreapta...

...mai sunt oameni pe drum, chiar şi un capăt de tramvai. În partea cealaltă devenise sinistru. Chiar îmi aduc aminte că a trecut pe lângă mine o maşină în viteză cu tineret neliniştit care a urlat ceva către mine. Distraţi foarte tare de fapta lor au uitat să mai facă dreapta şi au greşit drumul mergând până în poarta campusului Novartis. Drept pentru care s-au întors, au mai trecut încă o dată pe lângă mine, au mai urlat ceva şi au dispărut pe drumul cel bun.

Ajuns din nou la civilizaţie, am scos harta la puricat, să-mi aleg traseul care merge mai aproape de râu.

Am ajuns în sfârşit la râu în portul vechi al Basel-ului şi de acolo am dat de umbră. Copii, luaţi aminte, bere plus soare dă cu perioadă - atât o să zic. După toţi kilometrii făcuţi nu mai aveam chef decât să stau jos, preferabil la umbră. Dacă nu se poate, chiar şi la soare, dar să stau jos. Şi cum bărcuţele care traversau Rinul mă fascinaseră ceva mai devreme, am făcut un zig-zag, în sensul că am trecut Rinul cu una, am mers mai în amonte şi am trecut înapoi cu alta. Fahri-ul, căci aşa îi zice, e o barcă care joacă rolul de bac între cele două maluri şi traversează numai cu ajutorul curentului. Fahri-ul este agăţat cu un cablu cu scripete la capăt de un alt cablu transversal pe râu. Punând cârma maxim stânga sau dreapta (e o cârmă mai specială), fahri-ul se foloseşte de curent pentru a traversa râul în cam 5 minute. E încet, dar e practic gratis. În materie de costuri de exploatare vreau sa spun, pentru că pe tine, ca turist, te va costa 1.6 franci.

Ţaşnitoare cu basilisk, simbolul Basel-ului.

La a doua trecere a râului am zăbovit ceva mai mult pentru că trebuia să treacă un vapor. Şi atunci a fost momentul cel mai plăcut al zilei. Îmi aduc aminte că mă întinsesem pe băncuţa din barcă aşa încât cu mâna stângă să ajung la apă. Am fost uimit cât de curată e apa - şi nici nu era prea rece. Era numai bună. În sus se vedea numai cerul albastru şi cablul care animă fahri-ul. Ca să nu fie anost, are steguleţe pe el...

Mai aveam de luat 3 trenuri şi un avion până acasă dar nu mai conta asta. O fi fost combinaţia de bere cu soare, o fi fost oboseala acumulată însă momentul respectiv mi-l amintesc foarte clar. Îmi amintesc la fel aşteptarea de la feribot de la Bognes-Skarberget în Norvegia când am petrecut 30 de minute făcând...nimic, doar uitându-mă la munţi peste fiord. Posibil să fie nevoie să o las mai moale cu stilul vizitat-viteză.

Acestea fiind spuse, am încheiat cu poveştile pe 2011. 2012 a început foarte încet, n-am făcut mai nimic până acum. Să vedem ce urmează...