Ultimul Paris

Cu această ocazie termin şi materialul despre Paris pe o notă care îi face cinste. Sau cel puţin asta e imaginea mea despre Paris, cultivată de reclame şi filme - clişeul unui anotimp incert, poate toamnă, poate iarnă dar niciodată vară. Când spun Paris nu mă gândesc la soare şi timp frumos (deşi vara asta am petrecut-o practic acolo)ci mă gândesc la o ploaie domoală, îndeajuns încât să te plimbi prin ea sau, nici măcar atât, un cer închis, apăsător, aproape londonez. Londra nu e departe şi se pare că are de ajuns nori ca să trimită şi prin alte părţi.

Aceasta este continuarea unei poveşti începute de mai demult despre o plimbare de decembrie blând până pe Montmartre pentru pozat clişee. Deşi am fost acolo de destule ori, locul atrage ca un magnet. Da, e mega turistic, dar e frumos.

Dacă de obicei apăream de pe străduţele care urcă lin prin spatele bisericii de data asta am mers acolo dinspre est, de unde dai piept cu una dintre scări.

Unul dintre felinarele cu feţe stilizate.

Expresiile feţelor sunt diferite (se pot vedea oarecum în prima imagine). Nu mi-a trecut prin cap să le pozez pe toate.

Pe una din clădirile care se văd de pe scările din faţa bisericii scrie Internet. Mare, imposibil să nu-l vezi, mai ales că are şi un desen multicolor alături. Probabil pentru cei care stau pe scările de la Sacre Coeur şi nu le e de ajuns aşa că trebuie să ajungă la o reţea socială şi să declare acolo că e genial.

Pe una din străduţele din spatele bisericii - se spală strada de frunze. Cu răbdare.

Am minţit, şi în spate sunt scări. Totuşi sunt trasee pe care le poţi urma ca să nu urci scări. Doar ajung şi maşinile sus.

La Maison Rose - punct de interes pentru toată lumea. "Ieşiţi din cadru fir-aţi voi ai...aşa...aşa...nuuu, tine-ţi dom'le copilul afară din cadrul meu...aw...whatever!"

Ceva mai jos, ceea ce am înţeles că e singura vie din Paris. Un petec de pământ pe care se lăfăie într-adevăr nişte vie. Fix lângă Au Lapin Agile - cabaret artistique cică. Poate fi şi altfel? Hmmmz...

Mai jos pe acceaşi stradă, obloane bleu. Sau verzi.

Ultima poză din Paris - la intrarea în staţia mea preferată de metrou - Lamarck Caulaincourt. Ba nu, mint, am mai făcut una în staţie. Nu mă pot abţine, de fiecare dată când ajung acolo mai fac una.

Şi închei aici relatările din Paris. Întâmplător în playlist s-a nimerit o melodie pe care am adunat-o de pe acolo - cânta la televizor într-o shaormerie. Oi avea eu o slăbiciune pentru franţuzoaicele astea de import dar mi-a rămas în cap. Mesajul e clişeistic, dar aşa e şi Parisul. Să avansăm, dacă zice domnişoara.

Et on y met nos reves en supens, et tous nos espoirs en attendant

De pouvoir enfin montrer , tout ce qu’on est.