La skeet

O fi o obsesie tipică băieţilor, o fi programarea socială prin intermediul televizorului dar eu mi-am dorit de când eram mic să trag cu o armă de foc. Şi cum nu am ambiţii de Rambo să decimez batalioane de vietnamezi sau de Sadoveanu să curăţ pădurile de vietăţi, atenţia mea s-a îndreptat asupra uneia dintre puţinele ocazii în care joaca cu arma de foc e acceptată. Îmi aduc şi acum aminte de un episod în care a trebuit să explic în faţa clasei la ora de engleză ce e skeet-ul şi de ce e sportul meu preferat.

Ei bine, sâmbătă asta am primit un foarte frumos cadou - deşi nu-mi place să folosesc limba de lemn este vorba până la urmă de un vis împlinit. Să ucidem aşadar nişte porumbei de lut!

Detaliile tehnice ale cadoului sunt o şedinţă de trap şi skeet cu 25 de cartuşe la Clubul Român de Tir Sportiv.

Noah, acuma înainte de a citi mai departe vreau doar să subliniez că implicarea într-o activitate cu arme letale e la latitudinea fiecăruia şi riscuri există. La fel cum există riscul să-ţi cadă un ghiveci de flori în cap când mergi să duci gunoiul. Acuma nu spun să te dai la urs cu mâna goală ca să simţi că trăieşti (pentru că probabil nu vei mai trăi mult) - doar că drobul acela de sare e mai stabil decât pare (-varianta pentru optimişti. Varianta pentru pesimişti e că drobul de sare e mult mai instabil decât crezi şi-l pot dărâma mult mai multe lucruri la care nu te gândeşti şi pe care nu le poţi împiedica). Dar să lăsăm asta.

Am mai tras cu arcul şi chiar dacă am fost cel mai bun din grupa de corporatişti osteniţi (me included - dar dau autografe după) parcă nu e acelaşi lucru. E ca şi cum ai merge cu barca cu vele în loc să mergi cu cea cu motor de 500 de cai. Nu că m-aş pricepe nici la asta dar păreri pot să am. 

Acestea fiind spuse...sâmbătă dimineaţă am luat-o la trap spre trap. Poligonul e la vreo 30 de kilometri de Bucureşti înspre Olteniţa. Intrarea e un pic mascată dar până la urmă l-am găsit. Ne-am dat jos din maşină şi am fost întâmpinaţi de o pocnitură serioasă. Erau cei dinaintea noastră care trăgeau de zor.

Am dat buletinele la control, am semnat în registru şi ni s-a făcut instructajul. Bine, bine, dar puşca? Vreau să pun mâna pe ea!

Un pic dezamăgit de "Made in Turkey" am trecut repede peste asta când i-am simţit greutatea în mână. 3.5 kilograme de lemn şi metal. Am făcut câteva exerciţii de închidere şi deschidere, de postură, etc. DAR NU MAI TRAGEM ŞI NOI ODATĂ??? 

Bineînţeles că tragem. Cred că păream foarte nerăbdător pentru că am fost lăsat primul. Am dus puşca la umăr, am inspirat şi...am dat comanda să dea drumul unui porumbel. Instructorul a spus că poate fi orice, chiar şi "Miau" dar eu am mers cu mai tradiţionalul "Trageţi". Şi iată că din faţa mea din şanţ apare un mic disc portocaliu care se îndepărtează repejor. Al meu e! Sau nu. Pentru că odată cu pocnitura asociată cu primul meu foc de armă nu s-a întâmplat nimic deşi eram aproape sigur că l-aş fi nimerit. Nu-i nimic. 

Al doilea la fel, al treilea la fel, al patrulea la fel...hmmm. Oare e atât de greu? Nu mai ţin minte la ce cartuş eram când am văzut porumbelul devenind mai mulţi porumbei. URA! First kill. Şi de acolo...şnur. Ne-am oprit la 10 cartuşe şi am făcut schimb - o pauză binevenită pentru că puşca e a naibii de grea.

Zici că 3.5 kilograme nu sunt multe dar când o ridici repetat la umăr nu mai e chiar aşa.

Încărcarea o face instructorul, evacuarea cartuşului tras se face automat la deschidere. Dacă nu eşti atent îţi sare în umar sau, mai rău, în dinţi.

Din păcate nu am reuşit să prind nici o poză corectă cu cartuşe fumegând în aer. Din păcate aparatul nu poate mai mult de 6 cadre RAW în suită.

 Încă un pic de pauză, povestiri cu oamenii de acolo despre până unde ajung alicele, cine sunt clienţii, cât costă armele, cât costă porumbeii de lut etc. Râdem, ne distrăm, DAR NU MAI TRAGEM ŞI NOI ODATĂ??? 

Partea a doua a fost de skeet, mult mai interesantă după părerea mea pentru că discul portocaliu pleca de lângă mine sau venea din turnul opus şi trebuia urmărit. Trebuie să spun că spre surprinderea mea le-am urmărit cu succes. Satisfacţia de a vedea discul acela mic explodând pe cer e mai mare decât pot eu să exprim în cuvinte şi de cât poţi tu să-ţi imaginezi citind aceste rânduri. 

Am terminat sedinţa după 1 oră şi jumătate dar aş mai fi tras încă vreo trei ore. Eram ca un copil pe care nu-l mai desparţi de jucăria preferată. Părerea mea e că e lucru mare să mai trăieşti senzaţii din astea după o anumită vârstă.

Pentru sfârşit vă las cu singura imagine mai de acţiune care a ieşit (printre sutele de cadre în rafală trase). Tehnic vorbind focusul e aiurea însă ce vedem în colţul dreapta sus? Indiciu: de obicei e din grâu.