Kaiserlich und Königlich: Mostar

Da dom'le, am fost în Bosnia şi am mers ca tot turistul la Mostar să văd podul în loc să merg prin alte locuri. Am avut şi eu un fix să văd podul acela. Îl ştiu de pe vremea războiului de când a fost distrus - îmi aduc aminte şi acum ştire - tâmpenie pur omenească să distrugi un lucru aşa de frumos.

Un pic de istorie: În 1557 Suleiman Magnificul a comandat podul peste Neretva - aşa ceva nu mai mai încercase (azi încă e neclar cum s-a reuşit) şi arhitectul care l-a gândit s-a pregătit pentru înmormântarea proprie la o zi după scoaterea schelelor. Mimar Hayruddin s-a îngrijorat degeaba. Patru sute douzeci şi şapte de ani a stat în picioare podul până când pe 9 noiembrie 1993 a fost trimis pe fundul Neretvei cu 60 de lovituri de obuz. Banca Mondială şi UNESCO au demarat în 2001 un proiect de reconstrucţie a podului în forma originală - o parte din material este chiar cel original recuperat de scafandri.

Dar să vedem cum e cu Bosnia...după ce am plecat din parcul naţional Biokovo am apucat drumurile lăturalnice care duceau spre Bosnia - şi lăturalnice au fost. Urât drum - nimic de văzut, plin de camioane de la şantierele autostrăzii...dar ceva ne ghidează spre Mostar.

Maşinile cu BIH la număr încep să se înmulţească - şi nu e vorba de Bihor. La intrare în Bosnia atitudinea e uşor miliţienească, grănicerul îmi tot vorbea în bosniacă cu ceea ce aş numi atitudine zeflemitoare dar am trecut peste. Am făcut vreo 5 kilometri şi a apărut o problemă. Accident serios în faţă cu drum blocat - maşina de poliţie a venit să ne spună să o luăm pe altă parte - aici a "spune" e un eufemism - el vorbea în limba lui şi eu în engleză. Din gesturi am înţeles că trebuie să o iau pe deal - cel mai sigur de urmat cârdul de maşini care voia să meargă în aceeaşi direcţie. Boon! Zis şi făcut.

Numai că, surpriză. Drumul nu e pe GPS. Dacă drumul principal este, cel secundar nu există deloc. Markerul de pe GPS e dezorientat, încearcă să se agaţe de un drum dar nu are de ce şi stă pierdut pe un fundal galben. Terra incognita. Nu-i nimic, urmăm cârdul. Când după vreo 10 kilometri cârdul a început să se rărească am recurs la harta tipărită să confirmăm măcar direcţia. Supriza doi - nici pe hartă nu apare drumul. Mergem orbeşte printr-o ţară trecută recent printr-un război - lucru care, să-mi fie iertat, dar se vede. Satele sunt tristissime şi atmosefera nu e deloc plăcută.

Din fericire simţul meu de orientare funcţionează şi ajungem din nou la drumul mare - recunosc că m-au luat un pic căldurile dar am zis că nu am cum să mă pierd în 40 de kilometri. La intrare în Mostar oprim la OMV pentru o doză de civilizaţie şi apoi mergem spre centru. Hmmm, unde să parcăm? Ei bine...lângă un semn care zice Parking Permisen sau aşa sună în capul meu. Să explorăm!

Ni se cam făcuse foame aşa că am căutat un loc potrivit - o dugheană cu cevapcici şi plescavica unde servea un bătrânel care ştia câteva boabe de germană. Reuniunea mulţimilor limbajelor egal mulţimea vidă. I-am explicat prin semne ce vrem şi am încercat să întreb dacă e ok unde am parcat. A făcut un gest gen "nu se preocupă nimeni" dar nu m-a liniştit. În schimb plescavica m-a mai liniştit pentru că a fost cea mai bună din prin părţile respective.

După am mers la cofetăria de alături - rahat turcesc, sarailii, baclava...toate originale, ca să zic aşa. Extaz! Luat şi la pachet ca să nu riscăm o comă diabetică pe loc.

E plin de pisici la Mostar. Şi de vânzători ambulanţi...

...şi de cerşetori.

Mi se pare clar că nu şi-au revenit după război. E nevoie de mai mult de câteva autocare de italieni care vin să vadă un pod pentru a reface o ţară. Şi sunt marcaţi - cine n-ar fi?

Încercăm să trecem cumva cu vederea aceste aspecte şi încercăm să vedem cât mai mult din acest oraş. Pe alocuri seamănă bine cu Istanbulul (mi se şopteşte în cască).

Bazarul este la putere - şi-mi găsesc şi un magnet potrivit la preţul potrivit.

Uuuu, best view. Seems legit. Să mergem să vedem.

Iată şi podul. E într-adevăr special - şi când te gândeşti că e făcut la 1500...

Mergem spre pod să vedem cum se vede Mostarul de pe el. Numele oraşului de la asta vine -  most e pod, mostarii sunt cele două întărituri care apără podul de la fiecare capăt. Dar să vedem cum se vede...

Terasat, aş zice. În sensul că cine a avut loc şi-a făcut o terasă cu vedere la pod.

Banul trebuie să circule.

Să urcăm pe pod!

Greu de găsit un loc la balustradă, toată lumea vrea poză. E frumos, de ce să zic. Merită o poză două trei patru. :)

Nu avem parte de săritori pentru că e prea frig - e un obicei prin părţile astea dar din ce am înţeles a devenit mai comercial în sensul că cei care sar aşteaptă nişte bani de la turişti ca să o facă. În mod normal era o probă de curaj între tineri.

War photo museum - ar merge, dar mi-e că văd nişte lucruri pe care nu aş vrea să le văd într-o vacanţă. De la Sighetul Marmaţiei am plecat un pic şocat, de exemplu.

Şi sunt chestii de şoc - războiul acela nu a fost "frumos". Un război nu are cum să fie frumos, e drept, dar pe acolo au avut loc nişte lucruri disturbing - the stuff of nightmares. Şi nu a fost în evul mediu, a fost acum 15 ani.

Ne luăm rămas bun de la Mostar şi ne îndreptăm spre maşină în speranţa că mai e unde am lăsat-o...

Un desen "liniştitor".

Maşina e acolo, n-a luat-o nimeni. E lângă o clădire ciuruită de gloanţe şi pe care scrie Grim. Grim indeed.

Restul e poveste - ne-am întors în Croaţia şi am continuat de-a lungul coastei. N-am mai avut timp să vedem adăpostul de submarin de la Duba - rămâne pentru altă dată. Apusul l-am prins la Dubrovnik - fain oraş, cel puţin în vedere. Revedem Club Med 2 care între timp ajunsese din Split aici (şi aveam să-l revedem iar dimineaţă, în Kotor). 

Da, spre Kotor mergeam - în altă ţară. O ţară la care am visat de când am plănuit excursia asta - Muntenegru. Se pare că croaţii ştiu ei ce ştiu că e fain în Muntenegru pentru că ultimii kilometri de drum sunt dinamitaţi parcă să te facă să te răzgândeşti. Am ajuns la vamă pe întuneric - a vrut să vadă cartea verde, au pus ştampile în paşapoarte...şi ne-au lăsat să trecem. Mai aveam o bună bucată de drum - trebuia parcursă şoseaua care merge pe malul fiordului - da, Kotor se află în cel mai sudic fiord din Europa - tagline-ul care m-a şi făcut să visez la el. Nu ştiu de ce ar fi relevant că e cel mai sudic fiord dar vreau să-l văd. 

Am ajuns, am găsit şi pensiunea la care trebuia să stăm  (am fost găsiţi de fapt, pentru că adresa nu aveam şanse să o găsim singuri) şi am mai avut putere să mergem până în oraşul vechi să mâncăm de seară. Totuşi pentru a vedea fiordul în toată splendoarea lui trebuia să aşteptăm dimineaţa...