LIN-FCO - Riders on the storm

Un zbor scurt dar frumos de la Linate la Fiumicino într-o după-amiază furtunoasă. Știu, nu s-ar zice după copertă însă am avut parte de niște turbulențe faine la urcare.

Semnele erau evidente - ploaie sănătoasă cu vreo două ore înainte de plecare, cu fulgere, tunete, grindină - meniu complet. Totuși, mergând prin oraș spre aeroport, aveam impresia că furtuna trecuse. Corect, trecuse, dar se dusese în calea noastră, spre Roma. La Linate a devenit evident prin ce aveam să zbor. Um, that doesn't look good...

Culorile astea nu anunță niciodată ceva bun. Și totuși din nor veneau avioane și nu păreau să fie afectate...

Ce o fi cu copia aia dubioasă de Lufthansa? Aceleași culori, tot o pasăre dar mai puțin stilizată...hmmm...și totuși ce e cu cerul ăla?!?

Spre vest se lumina deja ceea ce mi-a dat speranță cât am umblat pe pistă până la avion.

Și ghici ce? Fix la copia de Lufthansa mergem. Se pare că e vorba de AirOne, un fel de subsidiară low cost a Alitalia care efectueaza zboruri pentru ei. Interesant e că am zburat și cu avioane Alitalia care aveau încă scaunele branduite AirOne deci la început a avut mai multe avioane. Acum cică are doar 9 Airbus-uri.

O arătare dubioasă venită din furtună. Un alien, fără îndoială. Se cheamă Piaggio P-180 Avanti dar ar trebui să i se zică dubioșenie umblătoare și zburătoare.

Dar să zburăm, zic! Decolăm ca de obicei spre Alpi și aproape imediat întoarcem spre Roma. Pilotul ne avertizează că o să fie "un pic" de turbulențe la plecare. Eh, înțelegem și noi...între timp, o provire asupra lacului artifical Idroscalo - un fel de aeroport pentru hidroavioane. Adevărul e că e practic o pistă pe care nu o poți bombarda. Interesant concept. E fix lângă Linate - și el în imagine ceva mai sus.

Ei, să urcăm deci. Și dă-i și luptă -  pe la jumătatea urcării încep turbulențele. Nu-i nimic, am mai văzut. Ei și viața are așa darul să-ți citească gândurile și să vrea să-ți demonstreze contrariul. Și unde nu începe cu niște sărituri prin aer de ziceam că e pe off-road. Noroc cu centurile care ne țineau în loc altfel m-ar fi ridicat lejer din scaun. Icnete, pufăituri și altfel zgomote de stres de la toți pasagerii. Și mie nu-mi place să zbor...cred că o să investesc în scutece pentru adulți pentru astfel de situații.

Din fericire nu a durat mult și am ieșit din nor - sus era soare și fain. În curând am ajuns și la mare - mare în care soarele se reflecta auriu.

Cine a arat cerul?

Din păcate geamurile nu mă ajută și soarele pare o supernovă.

Mare de aur, cum ziceam.

Trecem cam departe de Giglio așa că nu-i văd decât silueta, nici vorbă să văd Costa Concordia. Totuși am văzut-o până la urmă - dar despre asta într-un episod următor.

În imagine, Monte Argentario legat de țărm prin cele două istmuri ale sale, Giannella și Feniglia. In interior e Laguna di Ortobello - și cu toate ca nu (mi) se pare, totul e natural.

Suntem deja pe coborâre spre Fiumicino dar se pare că nu îndeajuns de repede pentru că folosim airbrake-urile. Înțeleg că e parte din funcționarea normală a unui avion însă tot nu-mi place.

Se pare că în apropiere de Roma sunt niște nori de care pilotul se ferește - pentru confortul nostru, desigur. Așa că ne jucăm de-a v-ați ascunselea printre nori - noi și alte avioane. Am încredere în controlorii de zbor și în TCAS.

La Fiumicino - urât aeroport, apropo - avem de așteptat până se eliberează culoarul de acces la porți. Zborul de legătură spre OTP e mai în noapte. E fain să vezi cum decolează și într-o parte e Roma luminată și frumoasă și în cealaltă e smoală - marea punctată din loc în loc de luminile unui cargou. Dintr-un oarecare motiv, culoarul de zbor face ca avionul să plece mai întâi spre vest, deasupra mării și abia apoi să se întoarcă 180 de grade spre est. Din păcate toate acestea nu pot fi prinse în imagini...