Plimbare genoveză

Mai pe larg despre plimbarea genoveză, cum am ajuns acolo, ce am facut, un pic de travel serendipity și cooperarea râului și ramului pentru o zi faină în capitala Liguriei...

Dimineață - trezire la răsărit, pentru că din nord Milano trebuia să merg la Orio al Serio să mă întâlnesc cu a mea SO (mereu greșesc când scriu și iese Orio al Serios) - 40 de kilometri aparent simpli dar cred că de la emoție...am pus GPS-ul, am pornit și...m-am pierdut.

De fapt nu m-am pierdut, sărăcia zicea go over the roundabout și nu era nici un roundabout, era doar ușor dreapta și ușor stânga. Ușor dreapta era greșit dar după 12 kilometri și dreapta, dreapta, dreapta, stânga, stânga și dreapta eram din nou pe drumul cel bun.

Am descoperit că nu mai țineam minte aproape nimic din Orio al Serio. E un aeroport mic, low-cost și își face treaba. Ca și la Malpensa, giratoriile de lângă sunt pline de oameni civilizați care nu vor să plătească 3 euro pentru parcare și preferă să incomodeze traficul. 

Eu am fost fericit ca Wizz-ul a aterizat cu 20 de minute di anticipo astfel că am putut pleca repejor spre destinație. Drumul e destul de anost la câmpie mai ales că autostrazile sunt sub sistemul Safety Tutor așa că se măsoară viteza medie așa că nu e rost de grabă. În plus în față aveam și un accident - însă e tare fain când ai o altă autostradă pe care să mergi spre aceeași destinație. Astfel, pe la 10 și ceva descindeam în centrul Genovei.

Am parcat în port - scump, dar convenabil. Vânzătorii de rahaturi de printre mașini nu inspiră deloc încredere însă am găsit-o ok la întoarcere.

Pentru început ne-am imersat în centrul vechi - acel labirint soios - în căutarea unei farmacii. A fost nevoie de un pic de dialog cu localnicii ("Ma lei sa leggere?" - o bunicuță bine inteționată care voia să zică dacă știu să citesc italiana, deși mă adresam în cea mai pură italiană de care sunt capabil) dar am găsit-o. Apoi niște dialog cu farmacistul pentru echivalare de branduri de medicamente între România și Italia și...we're all set. Ca de obicei, se întâmplă ceva la palatul dogelui. It's called art, look it up.

Ziceam de soioșenie. Da, e murdărel, dar e familiar. Nu m-a deranjat acum 6 ani, nu mă deranjează acum. Am văzut și mai rău și mai bine. Cumva oamenii nu mi se par la fel de dubioși.

Se pare că a devenit culeanu să faci treaba cu indicatoarele. Din câte am auzit, Livorno le vinde la licitație.

Oricum dacă e repetat...nu mai e așa inedit. Am văzut și aici la Milano...cam meh.

Am mers la Principe să vedem ascensorul unicat Montegaletto. Din câte știu e unicul în lume - e o amestecătură între funicular și lift în sensul că are un tronson unde cabina merge orizontal trasă de cabluri de oțel și ajunge la un angrenaj complicat care mută cabina și o transformă în lift care evident urcă vertical. Din păcate nu am imagini pentru că...e închis. Nu știu de ce. Dacă sunteți curioși, aveți aici un film cu o cursă.În schimb l-am salutat pe Columb.

Da, Columb s-a născut la Genova. Așa...mai apoi am mers să urcăm cu funicularul Zecca-Righi - phew, e deschis. Și e deschis nu de secolul trecut ci de celălalt (bine, nu în forma actuală, dar oricum).

De sus se vede (printre vârfuri de copaci) o panoramă frumoasă a portului sau...spre nord, o parte din forturile Genovei. Salut Forte Diamante, mi-a fost dor de tine...

Mda grafitti-ul de mai sus mi se pare foarte creepy. L-am văzut în drum spre masa de prânz pe care am luat-o în port pentru că nu mai aveam răbdare. Ca de obicei, dacă faci ceva în grabă nu iese bine așa că...a fost nespecială ca să zic așa. După masă am încercat înghețată în trei locuri diferite - toate bune dar cumva nu la fel de bune ca cea de la Zagreb de astă toamnă. Drept urmare ne-am supărat și ne-am urcat în tren spre Nervi. Genova Nervi.

Passeggiatta Anita Garibaldi, ca să fim preciși. Din păcate a fost cam răcoare, vara nu știa că începuse și că trebuia să încălzească. Cu tristețe am găsit Marinella în paragină...

Ne-am întors cu autobuzul de acolo până la Brignole. Mai nou metroul ajunge și până acolo dar noi am mers pe jos pe XX Settembre. Multă lume, animație. Plăcut...așa cum îmi aminteam. Și ca să îmi amintesc de un alt loc drag...am mers la belvedere Casteletto.

E unul dintre cele mai frumoase locuri din Genova - se ajunge, desigur, cu un ascensor. În imaginea de mai jos e stația terminus.

Am uitat să menționez la articolul trecut că un oraș fain trebuie să fie atât de denivelat încât blocurile să aibă două intrări - una din ele pe acoperiș. Da, în Genova poți vedea astfel de curiozități - intrare pe acoperiș, parcare pe acoperiș...

Și da, poți vedea de acolo o panoramă frumoasă a orașului...

Apoi am mers să luăm mașina din port dar nu înainte de a da o tură și pe acolo. Să salutăm Bigo-ul!

Sus pe deal, Ostello della Gioventu' - prima mea experiență hostel...

Zante așteaptă încărcarea - nu știam că așa se zice în Italiană la Zakynthos.

Piloții se grăbesc undeva...

Norii s-au lăsat ceva mai jos...

În port este și Attessa IV - un iaht de peste 100 de metri lungime si 300 de miloane de dolari. E o chestie cum rar vezi...șalupe de juma de milion, echipaj de 30, elicopter...dacă proprietarul (un miliardar american) e la Genova în loc să fie mai cea, la Monaco, mă gândesc că știe el ceva.

Apropo de știut ceva, și eu știam un loc cu pizza bună - așa că am mers spre Quarto dei Mille cu mașina. Quarto dei Mille e locul în care am locuit 3 luni de zile, o periferie boemă a Genovei cu plaje private, restaurante pe malul mării și străduțe înguste. Atmosfera de sâmbătă seara e foarte plăcută. Noi am mers drept la țintă și...pizzeria nu mai era. Niki Pizza de unde mâncasem de atâtea ori nu mai era. De fapt era dar nu mai era același nume și nici aceeași oameni. În plus, erau ocupați și ar fi durat 30 de minute (în condițiile în care sunt pizzerie numai cu livrare). Astfel am zis pas și am mers într-un loc în care nu mai fusesem - PizzAlido, tot în Quarto dei Mille. Am prins o masă cu vedere la mare și am așteptat pizza. Chelnerii foarte serviabili și pizza...incredibilă! La fel de bună cum era acum 6 ani. Aluat foarte subțire...nu știu cum să explic. Atât de specială încât am întrebat dacă e o rețetă specială specifică locului. Mi s-a răspuns dezamăgitor că nu. 

"-Sigur, sigur? Că eu acum 6 ani mâncam aici de la Niki Pizza și...

-Aaaaa, păi pizzaiolo de la Niki e la noi acum!"

I love it when it happens. Acesta e momentul de travel serendipity de care vă spuneam. Dacă am fi vrut, nu am fi reușit să-l găsim. Și aș vrea să spun doar că... De la Niki până acum am mâncat pizza în multe locuri. Am încercat în Catania, am mâncat la Roma și am încercat și (oribilitatea) la Chicago. N-am fost la Napoli, e adevărat. E foarte probabil să fie ceva în creierul meu pentru că este puțin probabil să fi întâlnit cea mai bună pizza din lume într-o pizzerie comună din Genova însă...jur că așa mi se pare. Și el al naibii de greu să mă conving(eți) de contrariu.

Se întunecase și noi aveam de ajuns înapoi la Milano (motive logistice). Dar până să plecam, mai aveam o oprire programată de mine - un drum extrem de îngust și întortocheat prin cartier care urcă-urcă-urcă spre un cimitir. Cimitirul nu are nici un rol doar că e acolo...e locul meu "secret" din Genova și am vrut să-l împărtășesc - pentru că în mai și iunie în serile calde și liniștite apar licuricii! Îi vezi clipind în parcare mai timid sau în tufișuri - mici blițuri verzi. Natura a cooperat și mi-a completat planul - era plin de licurici. 

Multumesc, Genova!