Navigli

Oraşului Milano îi lipseşte ceea ce orice oraş mare are. O gârlă. O gârlă care să-l traveseze, una cât de mică, cu nişte poduri, felinare, ceva acolo. Cred că sunt conştienţi de această scăpăre şi în consecinţă şi-au făcut una. Mă rog, mai multe mai mici. Se numesc Navigli şi cică acolo ar fi cele mai bune restaurante (nu alea turistice).

De fapt îmi bat joc degeaba de ele, sunt parte din istoria locului şi dacă citeşti un pic sunt chiar interesante. De exemplu aceste mici canale fac parte dintr-un sistem mult mai mare care lega lacurile Maggiore şi Como şi chiar lega Milano de mare. Acum nu vă imaginaţi vrachiere şi petroliere ancorate lângă Duomo însă dat fiind că ei se jucau cu ecluze la 1890 (prima din lume) nu e chiar de glumă.

După cum vedeţi în imagini, nu e foarte mult loc. Şi nu mi-e foarte clar cine are voie să se plimbe - când am fost eu era doar un douchebag care se plimba cu musafirii cu toată viteza scopul fiind zgomot şi valuri.

Cum ziceam, plimbare înainte şi înapoi cu barca în cadă. Dar ce se vede venind? Mă rog, mai mult se aud venind.

Este o trupă de bersaglieri cu media de vârstă 80 de ani, voioşi şi cu instrumente de alamă - în principal trompete. Distractiv, ne-au cântat câteva piese, un fel de "Treceţi batalioane italiene Alpii". Unul dintre ei a venit lângă mine pe pod să le facă o poză şi am avut ocazia să văd de aproape pălăria împodobită cu pene de cocoş de munte, zice-se. Chiar una din ele s-a săturat să fie ornament şi a fugit de pe pălărie - şi am recuperat-o eu.

O am şi acum undeva printr-un caiet :)

Dar să vedem alte aspecte, cum ar fi bicicletele cu ax cardanic - o invenţie bună ca să nu mai cadă lanţul şi să de mânjeşti pe pantaloni.

Un desen cu amplasare interesantă.

Alt canal, ceva mai mic dar cu barje pe el. Ca o paranteză, nu ştiu dacă e o caracteristică a oamenilor de pe acolo dar sunt foarte mulţi care pur şi simplu stau şi sprijină un stâlp şi se uită la lume. Nu vreau să spun că măsoară prin telemetrie amplasarea şi grosimea portofelului dar parcă oamenii mai au şi altceva de făcut decât să stea toată ziua.

No name, no fame no happiness. Desigur. :)

Aicea la capătul lui Naviglio Grande şi unde începe Via dell'Ironia despre care v-am povestit deja.

Un porumbel curios care a stat la pozat.

Nu se vede dar pe placa aia albă de la intrare în biserică scrie: Signore io credo ma tu aiuta la mia incredulita.

Aparent sunt şi curse cu un singur vaporaş - iar coada e pe măsură!

Acesta a fost postul cu Navigli, muncesc din greu (o formă de a spune) la alte posturi cu Gura Portiţei şi la ultimele zboruri - asta în timp ce vorbesc la telefon cu căpitani de nave de apă dulce ca să fiu sigur că avem locuri să mergem în Deltă. Nu garantez nimic, ca de obicei. O săptămână frumoasă vă urez.