Borcanul de murături

Rapapapam, rapapapam, ghici cine s-a-ntors, B.U.G Miscellanea. Nu vă fie frică, e doar efectul medicaţiei sub a cărei protectoare umbrelă mă aflu. M-am întors dintr-o scurtă incursiune în Orientul Mijlociu de unde am adus suvenir o viroză care m-a scos de pe şine câteva zile bune. Şi cum stăteam eu în avionul de întoarcere şi delir...vreau să zic, ahem, mă luptam cu frisoanele mi-am dat seama că am o reţinere în a cere un ceai în afara programului.

De ce? Pentru că mă aşteptam la una din manevrele "dat ochii peste cap", pufnit, "da' de ce nu aţi cerut când am trecut prima oară" - şi instinctiv corpul voia să se ferească de o asemenea interacţiune.

Noi, ca neam, avem o problemă cu treaba asta, mi-e destul de clar. Oamenii care ajung să lucreze într-un mediu care presupune interacţiune cu temutul "client" par să fie cei mai puţin adaptaţi pentru asta. Începând de la funcţionara acră de ghişeu care pare mereu surprinsă că oamenii vor lucruri, trecând pe la chelnerul sictirit care parcă ispăşeşte o pedeapsă şi mergând până la stewardesele care aduc a murătură (şi la propriu şi la figurat).

În primul caz nu reuşesc întotdeauna să obţin un "bună + momentul zilei în care ne aflăm" şi aproape imediat reuşesc să mă enervez. Deja interacţiunea e compromisă şi-mi vine să întreb cum e viaţa de surd, dacă sunt multe greutăţi, dacă economiseşte mult pe căşti, etc.  Dar trist este că ştiu că se poate întâmpla aşa şi nu mi se mai pare o chestie ieşită din comun. Ba chiar contrariul mi se pare ciudat. La hotel în Dubai m-a întâmpinat o indiancă din aia de revistă cu un zâmbet de ziceai că i-a venit iubitul acasă. Eu bineînţeles am fost cool: "Eu voit să fac check in la voi! *slăbit nodul de la cravata* De ce este asa cald aici? Eu nu mai ştie numele meu, revin în 10 minute".

În al doilea caz...am tot interacţionat vara asta cu chelneri de sezon. Nu ştiu ce să zic, o fi ceva din vremea evului mediu, a fost prea pronunţată sclavia şi acum românul nu mai are gena dar parcă nu e nimeni care să facă de chelner în mod normal. Cel mai fericit te poţi considera când dai de modelul "stană de piatră" care măcar îşi face treaba. Altfel...uituci, mereu cu capul în pământ - "aoleo, nu ridica privirea, sigur ăla de la masa din colţ vrea ceva, ia uite-l cum îşi agită mână, acuma şi-o luxează". Eu ştiu că plata e infimă şi sunt mulţi clienţi imbecili dar prin definiţie e un job în care bacşişul face diferenţa aşa că nu strică un zâmbet. Acuma nu zic să fie atitudine din aia "Dar vai, unde vă sunt şireturile că aş dori să vă trag un pic de ele" dar nu strică un pic de relaxare. Din nou, unora (mult prea puţini) le vine natural - ceilalţi dau mereu impresia că se află acolo din greşeală. Şi mai sunt cei care exagerează într-un mod scârbos de nu ştii ce să mai crezi.

În al treilea caz...cine ştie. Eu suspectez că la Otopeni este un butoi mare cu murături din care angajaţii sunt obligaţi să ia o înghiţitură înainte de a intra în tură. Două, dacă vin bine dispuşi. E valabil şi pentru cei de la poartă, nu numai pentru echipaje. Iar fata care face anunţurile cred că stă foarte aproape de respectivul butoi şi au început să-i placă. Din cauza restricţiilor probabil  nu au putut să ia cu ei şi la întoarcere din Dubai aşa că şi-au pierdut efectul şi mi-am putut primi ceaiul fără comentarii - deşi privirea ar fi putut să fie mai blândă că nu ceream de la ea din cămară.

În fine, nu m-am dat jos acum din copac, ştiu cum stă treaba, doar că uneori aşa îmi vine să mă revolt. După aia mă liniştesc, am alte lucruri de rezolvat.

Ah, da. Textul de mai sus este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. În plus, aşa cum ziceam la început, sunt pe medicaţie de cai aşa că nah, nu sunt chiar răspunzător de ce zic...