Olaya Diary #1

E trecut de miezul nopții dar, așa cum îmi confirmă un coleg, zborul de față are tendința să termine îmbarcarea întârziat din diverse motive. Eu moțăi, încercând să mai prind niște minute de somn. Asta până când agitația, în loc să se diminueze, începe să crească așa că decid să deschid măcar un ochi să văd ce se întâmplă. Turcoaica cu ochi verzi din echipaj pare să mă privească îngrijorată, la fel și ceilalți doi cabin crew. Lângă mine e o trusă medicală deschisă și doctorul care insistă "Look at me! No, don't look down, look at me!" Nu știu ce a fost în sandvișul cu ton de pe zborul de dinainte dar visul e realist. Eh, din fericire nu sunt eu centrul atenției, ci pasagera din spatele meu căreia i s-a făcut rău și trebuie scoasă din avion. There goes my chance...

My chance să scap de exil voiam să zic - am de petrecut un număr nu neglijabil de săptămâni în capitala unei țări mult diferite față de ce am văzut până acum. N-am fost niciodată plecat pentru muncă așa mult...în fine, prea multe detalii strică. Ca să mai treacă timpul am început acest jurnal - unde o să relatez cum merge și o să încerc pe moment să mă abțin de la orice aprecieri calitative.

Așadar...

Până la urmă am dormit dus cele 4 ore și ceva cât a durat zborul - m-am trezit chiar în timpul ultimului viraj deasupra lacului de lumină din pustietate care este capitala. E oarecum fascinantă întinderea de luminițe portocalii, presărate din când în când de movoviolet - se pare că e o culoare populară dat fiind că și cea mai înaltă clădire o folosește. Aeroportul e imens și întunecat, nu există apron iluminat.

Primirea de la imigrări e și ea nepotrivită pentru ora 5 dimineața - stau 10 minute la coada greșită după care urmează o oră și ceva la cea corectă - pentru ștampila pe viză. Nu-s handicapat, am mai trecut prin aeroporturi numai că aicea nu sunt foarte tourist-oriented pentru că...nu există turiști. Când am întrebat la agenția de turism care mi-a facilitat obținerea vizei dacă sunt mulți oameni care merg cu viză turistică au râs de mine și m-au lamurit. Nu există așa ceva. Ori vii cu invitație la cineva, ori la muncă ori în pelerinaj dar trebuie să fii musulman. Iar la intrare în țară încerci să ghicești care coadă e bună pentru că nu sunt semne și nu toată lumea vorbește engleza. Plus că sunt nuanțe, viză single entry, viză multiple entry dar la prima intrare...etc. - în fine, în sfârșit trec și de controlul de securitate de la ieșire (da, trec bagajele prin scanner și la ieșirea din aeroport).

Afară așteaptă echivalentul rechinilor de la noi, taximetriști gata să te ducă în centru for the right price. Interesant e că, cel puțin în cazul meu, chiar este the right price. Nici o umflare la nota de plată. Deh, deja mă pricep, e a doua oară. După ce prima dată mi-am luat țeapă cu sistemul lor de adrese, acum eram pregătit. Olaya, Faisaliah, și mai repede!

Pentru cine e curios, sistemul de adrese e următorul. Hotelul meu e pe strada Olaya la PO Box X (5 cifre). Munca mea e pe aceeași stradă, numai că la PO Box Y (tot 5 cifre). Olaya e una dintre cele mai lungi străzi, cred că are 10 kilometri, dacă nu știi un reper lângă locul unde vrei să mergi, mult succes să dialoghezi cu taximetristul indian sau pakistanez. E ca și cum ar trebui să cunoști codurile poștale din tot orașul.

Cum ziceam, rechin, dar cinstit. Am nimerit într-o balenă de mașină, un Ford Crown Victoria din acela cum are poliția americană. Soferul merge liniștit cu 160 la oră pe autostradă și-mi oferă un ceai sau o apă. Da, cred că are un ibric de ceai pe undeva, în orice caz are loc și pentru un samovar.

Sar la o altă idee: Sistemul de prize de aici e foarte variat - sunt toate standardele, sub masă am priză UK și Schuko de 220 și priză US de 110. În consecință am venit cu toate adaptoarele după mine. Și tot legat de tehnologie, filtrul de cafea de la birou e marca BUNN, ceea ce e ironic având în vedere că ar avea nevoie de un binoclu la cât de departe este de noțiunea de bun. E strict aparatul/cafeaua folosită de vină pentru că am băut și cafea foarte bună - am încercat și pe cea arabică cu cardamom dar nu am fost convins. Ad da și laptele pentru cafea este o butelie de 1 kilogram de lapte praf pentru copii care este reîncărcată în fiecare zi.

La hotel mi s-a zis că arăt a sirian. În taxi că arăt a libanez. Must be the nose - sau trebuie să scutur arborele genealogic...

Obișnuința din Europa că toți vorbesc o brumă de engleză nu mai este valabilă. Asta așa, de luat în calcul când zici "Lasă că-l întreb pe agentul de pază unde e Starbucks."

Dacă stai pe marginea străzii în costum, toți taximetriștii te claxonează - un fel de "Ești cu nasul în telefon, dar ești sigur că nu vrei un taxi?". Taxiurile sunt foarte ieftine - ceea ce e un lucru bun pentru că nu există transport în comun. Bine, există niște maxi-taxi-uri indiene folosite doar de indieni - opresc unde ridici mâna, fac zgomot și merg cu ușile deschise. Am înțeles că se apucă de un mega metrou - ar fi o treabă.

În rest, ce să zic.  Am primit o cameră mirositoare pe care am schimbat-o cu cea mai mare cameră pe care am avut-o până acum (măcar atât) însă am fost dezamăgit de supermarket. Totul e înghețat, conservat sau în saci - deși există un raion de alune destul de interesant. Ah da, se cheamă Al Jazeerah Superstore. Iar la mall ai toate lanțurile americane care există sau nu la noi - Cheesecake Factory, Taco Bell, etc. Dar cum și ei fac același lucru, adică dezgheață mâncarea...e cam aiurea. Totuși am dat peste cantina de la muncă unde au hummus și muttabal sau cum se scrie aia și e acceptabil.

Ca să am și o ocupație personală, mi-am setat un obiectiv - am sală la hotel and I'm not afraid to use it. Azi după 30 de minute pe treadmill era să cad pe jos îmbrățișat cu dulapul de prosoape. Creierului meu nu-i place senzația de alergare pe loc și se răzbună când mă dau jos distorsionând orice deplasare. Ciudată chestie banda asta de alergare și înțeleg de ce e ridicolă. Totuși, nu e ca și cum aș putea să alerg pe afară unde trotuarul e practic inexistent sau cu mașini parcate (plus că Olaya are 4 benzi pe sens și e în majoritatea timpului blocată așa că noxele sunt la ordinea zilei). Revenind la activitățile de hamster, 300 de calorii sunt o sticlă de jumate de litru de cola sau 30 de minute de pufăituri și înjurături ceea ce e cu adevărat îngrijorător (dacă măsurătoarea e corectă, desigur).

Cam asta e pentru început, dacă se întâmplă ceva fascinant în următoarele zile, va apărea în episodul următor. Au un zgârie nori luminat fuchsia cu o bilă aurie în vârf iar în bilă este o platformă panoramică deci vineri acolo voi fi. Pentru că vineri este noul sâmbătă - și urmând aceeași logică, marți-ul este noul miercuri. Deci yay am trecut de mijlocul săptămânii.

Altfel, capul jos și joc de glezne întru îndeplinirea taskurilor. Încerc să le iau pe toate așa cum sunt, pe rând, altfel I won't make it. Mă duc după niște curmale și fistic...