Golful Musura și cel mai nou pământ românesc

Scuzați limba de lemn dar așa se atrag cititorii: "Aoleo, ce e aia, ia să dau click". Nu e nimic neadevărat, e doar limbă de lemn. România are în posesia sa Golful Musura, întinderea de apă de la nord de bara Sulina. Acolo se întâmplă ce s-a întâmplat deja la Sinoe, și anume, marea închide încet gura golfului cu o fâșie de aluviuni. Are și de unde, aici se varsă două din cele trei brațe ale Dunării - da, vine și Chilia din nord.

Zona este una disputată, după cum se poate vedea din imaginea de mai jos (sursa Wikipedia). Puteți citi tot articolul pentru a înțelege istoria litigiului. E vorba de câteva sute de metri în golf dar contează, fie și numai pentru nesimțire. Considerând harta de mai jos, noi am fost chiar în Ucraina și nu în zona disputată. He he, mai adaug o țară la listă!

Dar să vedem cum a fost excursia noastră în Ucraina :) - am aranjat-o la pensiune. Plecare din fața pensiunii, foarte comod, spre după-amiază târzie. De ce? Pentru că spre seară hula se mai liniștește și se încearcă ieșirea pe mare pe bara Sulina. Zic încearcă pentru că excursiile se organizează cu bărci mici care nu ar face față - fără să sperie rău pasagerii corporatiști. Asta pentru că din câte ne zicea conducătorul bărcii, era cumpărată de la cineva care i-a spus că i-o dă gratis dacă reușește să o răstoarne. Nu a reușit...

Excursia e un pachet "clasic", poți să-l iei de la oricine cu barcă de la Sulina. Contează cu cine mergi, o să vedem mai târziu de ce. Iată și concurenții noștri...

Economisim niște timp pentru că ne întâlnim cu o altă barcă care se întorcea de pe bara Sulina - omul dă din cap a "nu se poate trece" semn că valurile sunt prea mari și trebuie să luăm ruta alternativă. Această rută e o portiță pe lângă farul vechi care dă direct în Golful Musura.

Colegii - suntem 3 bărci, cea din imagine e cea mai agilă. A noastră are 9.9 cai și acoperiș și rămâne mereu în urmă. Mai ales că ierburile îi dau de furcă și elicea trebuie curățată.

Golful Musura e atât de colmatat încât adâncimea e foarte mică. Ai impresia că ești pe mare deschisă dar de fapt ai sub tine 1-2 metri de apă. 

La intrare în golf facem o mică ședință toate trei bărcile și decidem să luăm ruta nordică să apucăm să vedem păsările înainte să ajungă ceilalți la ele. Ceilalți, adică bărcile din excursia dujmană, au ales ruta de-a lungul barei Sulina. The fools!

Noi pornim în șir indian spre Ucraina.

Apar și primele semne de uaildlaif - niște lebede. Acesta este un alt motiv pentru care excursi se face la apus, pentru că atunci păsările se liniștesc la casa lor și pot fi văzute.

Traversarea e fără evenimente...și cam plictisitoare. Ajungem și noi azi? Ajungem...

Părăsile sunt grupate pe limba de nisip care închide golful - de fapt sunt mai multe insulițe mici. Urmează o serie de imagini, cele mai reușite din cele câteva zeci capturate. Ne-am apropiat cât am putut cu instrucțiuni să facem liniște - dar era clar că păsările sunt conștiente de prezența noastră. Sincer, îmi pare rău pentru ele. Din câte ni s-a spus, dacă se sperie de prea multe ori, nu mai revin săracele. Și pentru ce? Ca niște bucureșteni să vadă ei pelicani și să puna poze pe blog. Vouă v-ar plăcea când vă puneți în pat la sfârșitul zilei să stea lângă pat un grup de oameni cu aparate foto?

Sunt multe tare. Marea de negru sunt cormoranii, cele albe sunt pelicanii - asta în caz că cineva nu știe cum arată un pelican. Nu știu cum se organizează între ei însă uneori pelicanii sunt majoritari...

Nu sunt numai cormorani și pelicani. Există și...o să-i zic stârc pentru că nu știu ce e.

Revenim la cormorani...

Ne apropiem și mai mult de limba de nisip...

Se vede că păsările sunt încordate și ne privesc...

Și vine și inevitabilul...unul câte unul decid că ne-am apropiat prea tare...

...și-și caută culcuș în altă parte.

Chiar se naște și puțină panică - aoleo, a zis cineva prădători? Să plecăm de aici! Nici nu știu dacă atacă ceva un pelican...

Decidem să le lăsăm în pace și ne îndreptăm atenția asupra vaporului...

...nu, nu acel vapor. Acest vapor!

De ce e interesant? Pentru că e eșuat! "Vai, și mergem la el? Sigur, o să și debarcăm lângă!" Pfuai, să mergem. Auzi, pierdem vremea cu păsăroii în loc să mergem să punem mâna pe epave. Hai băiete, pișc-o că ne prinde seara!

În caz că vă întrebați ce e structura aia ciudată din imaginea de dinainte, este vorba de Farul Sulina - cel nou și modern. Este situat pe bara Sulina și nu se poate ajunge la el decât cu barca (sper să nu mă înșel dar parcă nu e nici un drum).

N-ai zice, dar chiar e eșuat - limba de nisip pe care s-a urcat e destul de bine camuflată. De fapt, cum ziceam, ai impresia că ești pe mare deschisă - numai vuietul valurilor care se sparg dincolo de limba de nisip le trădează prezența.

Abia când ajungem aproape se poate vedea că e o insulă în toată regula, cu vegetație. Și văd că a cucerit-o cineva înaintea noastră.

Din păcate visul meu de a debarca se dovedește nerealizabil din mai multe motive. Unu, pentru că este prea târziu - există pericolul real să ne prindă întunericul. Doi, nu e o debarcare pe covor roșu, barca se va bloca la vreo 15 metri de mal și restul distanței de face prin apă. N-ar fi o problemă în sine numai că după aceea la plecare va fi extrem de greu - avem motorul cel mai slab și suntem în barca cea mai grea (e complet din metal) și nu am putea să ne extragem din nămol. Oricât mi-as dori, îmi dau seama că nu e practic și nu vreau să-mi petrec noaptea sub clar de lună conversând cu eventualii grăniceri ucrainieni. Așa că...poze de la distanță.

Referitor la titlu, Turgut S ar trebui să fie eșuat pe "cel mai nou pământ românesc", adică cel care se depune în fiecare zi și crește. Dacă e se ne luăm după trasarea unilaterală a graniței efectuată de Ucraina...n-am văzut cel mai nou pământ românesc ci... ucrainean.

Turgut S e aici din 16 decembrie 2009 când o furtună de iarnă l-a făcut să eșueze. În aceeași zi a eșuat și Jupiter, o altă navă sub pavilion georgian, la sud de bara Sulina, lângă plajă numai că Jupiter a fost scoasă. Turgut S însă...

Așa cum se vede din imaginea de mai sus, a mai avut alte nume, cum ar fi Turgut Usta. Am mai căutat și au fost o grămadă - Orhan Bey, Thalia, Lucky M (of, Lucky...) și...Tohani. Tohani? Sună românesc...și într-adevăr, e românesc. Pentru că Turgut S e de fapt Tohani, ieșit din șantierul naval Oltenița în 1980. Și după ce a schimbat numele de 7 ori s-a întors să moară acasă. N-a mai rezistat până la Oltenița...Un pic înduioșător deși e o bucată de fier...

Sincer, fiind deja 5 ani de când e acolo, nu cred că o mai scoate cineva. De fapt, mă mir că încă mai e întreagă...

Oamenii care debarcaseră în imaginea de mai sus erau colegii noștri, barca intermediară (ca putere). Barca cea mai rapidă cu comandantul escadrilei a plecat în recunoaștere să vadă dacă putem să o luăm pe bara Sulina. Sunt câteva sute de metri însă...nu se poate. Se întoarce și ne spune că e prea agitată marea. Și într-adevăr, suntem aproape de legătura cu marea și se simte, barca începe să se miște destul de pronunțat - n-aș vrea să încercăm nici o chestie extravagantă cu tot cu veste de salvare.

Așa că plecăm înapoi direct spre Sulina. Soarele nu mai are mult și face o baie. În teorie mai avem timp, în practică, cu motorul leneș și iarba din apă...nu. 

Acum nah, oamenii fac asta în fiecare zi și știu locurile pe de rost. Am mai citit eu niște povești cu Deltă și apărea mereu idea că te poți pierde foarte ușor și mă gândeam de ce? Nu știi pe unde ai venit, nu te poți întoarce? Ce poate fi așa greu. Ei bine, este foarte greu. Hai, dacă e o intersecție de canele știi că trebuie să o iei la dreapta dar dacă ești în mijlocul unul lac, cum faci să găsești canalul care trebuie. De la 2-300 de metri e imposibil să vezi ceva ziua, d-apoi noaptea. Iar delta e plină de astfel de lacuri. Bine, noi nu am fost în pericol, direcția e destul de clară și odată cu lăsarea serii se văd luminile din Sulina. Singura potențială problemă e dată de faptul că gura care comunică cu bara Sulina e foarte colmatată și barca abia trece, noi am atins fundul de câteva ori la dus. Din fericire nu au fost probleme la întoarcere și am ajuns la pensiune aproape pe întuneric.

Excursia e faină, de ce să zic. N-am mai văzut pelicani în libertate, dar nu sunt perfect sigur că e ok să fie speriați în fiecare zi de niște neieșiți din casă. O să mai vorbesc despre asta în următoarele articole.