Olaya Diary #5

Am fost la Skybridge în Kingdom Center. No photography cică. Toată lumea fotografia - deh, am scos și eu aparatul. Din păcate fiind noapte nu cred că au ieșit mai mult de două abia abia acceptabile. Skybridge e partea care închide golul din clădire în partea de sus. Care gol? Păi Kingdom Tower are forma unui...nu știu cum să o spun mai bine și fără să fie ofensator...dar are forma unui desfăcător de sticle. 300 de metri înălțime și nici un magazin de unde să iei un magnet. Pfff.

Vedere spre sud-est, în dreapta e King Fahd, în stânga e Olaya, strada mea.

Șoferii de taxi de aici sunt varză de Bruxelles. Trebuie să mă feresc în special de cei bătrâni cu barbă albă pentru că aceia nu înțeleg o iotă de engleză. În week-end am pățit-o cu unul, noroc că am întrebat înainte. Kingdom Center? Chi? Chi? Kingdom Center e clădirea cea mai înaltă de la ei, e simbolul orașului. E ca și cum aș întreba de Casa Poporului la noi. Sau de Empire State Building în New York. Sau de Luvru în Paris.

Intersecția de la muncă - așa e cam toată ziua și semaforul ține 33 de secunde.

Am interacționat pentru prima dată cu Poliția aia specială pentru propagarea virtuților și împiedicarea propagării viciilor. Din fericire nu știu despre ce a fost vorba - ei au zis ceva în limba lor, eu am ridicat din umeri pregătit să cooperez și ei au trecut mai departe. Dar nu sunt prietenoși deloc. Îmaginați-vă un preot de la noi cu pelerina aia aurită mergând încruntat cu un polițist alături și urmărind lungimea fustelor, de exemplu.

Celălalt zgârie-nori, Al Faisaliah. E cel cu lumina mov...

Mersul la picnic este destul de popular - ori în parc ori în deșert. Nu mai știu dacă am povestit dar i-am văzut în drum spre aeroport la 11 noaptea. Pus covorul jos, pus grătarul și dă-i cu picnicu. Nu sunt câini vagabonzi pe aici, sunt în schimb multe pisici. Nu știu de ce, cred că de la praf, dar sunt foarte jigărite. Foarte.

King Fahd e artera principală și cea mai aglomerată. Pe centru e un fel de autostradă unde se circulă cu 100 la oră și nu o poți traversa decât pe pasarele.

Riyadh-ul nu e de fapt în deșert, sau cel puțin nu cum mă așteptam eu cu dune. În schimb, e un podiș de vreo 600 de metri altitudine făcut dintr-un fel de nisip compactat - lângă hotelul meu este o groapă săpată pentru fundația unei clădiri - are 30 pe 30 metri și vreo 15 adâncime și nu necesită nici un fel de întăritură - la noi o astfel de groapă nu ar rezista, malurile s-ar prăbuși.

Skybridge-ul e curbat - iar lumina e de la lumina decorativă a clădirii care își tot schimbă culoarea.

Riyadh-ul e imens - are 1000 de kilometri pătrați. Cam 30x30 kilometri cu 5 milioane de locuitori. Desintatea e de vreo 10 ori mai mică ca în București pentru că ei nu locuiesc în blocuri, cele mai multe clădiri au 1-2 etaje.

Albastrul și mov-ul sunt culori populare pentru decorarea clădirilor.

În câțiva ani vor aveam probleme mari cu alimentația pentru că mănâncă numai de la fast food. E plin de copii supraponderali și de oameni care nu mai pot de demult să mai pună un picior în fața ceiluilalt. În schimb se deplasează balansându-se de pe un picior pe altul...

Spre nord-est, vederea e mult mai plată.

La fel ca în Dubai, plata cu cardul nu e așa de comună cum ai crede (mai ales la mall e suprinzător). Cash-ul e șef și e din acela...soios. Serios, bancnotele sunt groaznice...mai deunăzi taximetristul s-a dus să schimbe că nu avea rest și s-a întors cu banii în gură. Don't do that, maaaan! Ewwww. Nu știam dacă să fiu îngrijorat pentru el că a băgat banii în gură sau pentru mine că urmam să primesc din banii ăia...

Poșeta nu e a mea, jur.

Ca o lămurire la imagini, toată partea superioară a clădirii e de metal (spre deosebire de restul care conține și beton). E mai mult decorativă pentru că gaura imensă din clădire face ca spațiul de pe margini să nu fie foarte petrivit pentru birouri sau altceva.

Petecele de întuneric, deși în centru, sunt porțiuni de teren viran, nefolosit.

Pentru încheiere, un review. Am fost la turc aici - Assaraya. Încă o lecție învățată pe fugă e că A e articolul hotărât. Saraya e numele, și Assaraya e articulat. La fel și Riyadh e Arriadh. În fine, ziceam turc. Mega review-uri pe Trip Advisor, gata mergem. Am încercat hummus cu carne, muttabal, tabbouleh, baba ganoush și iskender kebab. Concluziile sunt:

-la turcul lăudat să nu te duci cu stomacul gol.
-faptul că un restaurant are plastic pe masă nu înseamnă că nu are mâncare bună (mă refer la libanez, desigur).
-libanezul îi face turcului ce-i făcea Stefan cel Mare la Vaslui. Iar în ceea ce privește iskenderul, vine și Dristor Kebab și-i dă și el o bucată turcului să-i scoată bucătăria din cap.

Să ne înțelegem, e vorba doar de încarnarea locală a turcului. Hummus-ul cu carne arăta de parcă a vomitat pisica niște ton peste (carnea era rece, nu proaspăt trasă la tigaie) iar tabbouleh-ul era prea acru, scăpaseră prea mult oțet cred. Acum să ne înțelegem, mie îmi place pătrunjelul la limita obsesiei - pe wikipedia la capitolul dăunătorii pătrunjelului este probabil o poza a mea. Însă asta nu înseamnă că îl mănânc în orice formă. Mâncare turcească mai bună gasesc în București la Edessa.

Singurul lucru care a fost bun a fost pâinica scoasă din cuptor dar asta știe să facă și libanezul. Plus că libanezul acum îmi ornează în fiecare zi altfel hummusul, ultima oară au folosit castraveți. A fost surprins și chelnerul - când i-a predat farfuria bucătarul a luat-o și s-a dus la altă masă, a scos telefonul și i-a făcut o poză, crezând că nu-l văd. Serios, când vi s-a întâmplat asta ultima oară?

Am fost de asemenea la un restaurant tipic saudit - Najd Village. Localul e făcut cu pereți din lut și paie și se stă pe jos. Și trebuie să te descalți. Mâncarea e...nespectaculoasă. Practic e orez cu ce a fost în bătaia puștii în ziua respectivă. Pui? Orez cu pui. Vită? Orez cu vită. În cazul meu am zis că dacă tot e să mănânc ceva special...am ales cămilă. Cămilă cu orez.

Nu e foarte diferită de carnea de vită sau nu mă pricep eu - nah, am vrut să văd ce gust are carnea de cămilă. Porția de orez e uriașă, pot mânca trei persoane lejer. Lipseau complet aperitivele din Levant - pentru că nah, nu suntem în Levant. Deci nema hummus. La desert am încercat niște lipie trasă la tigaie cu curmale. În practică e mai aproape de o clătită fără zahăr cu multe curmale lângă - din nou, o porție imensă pe care nu am putut să o terminăm trei oameni.