Italian Job: Două restanțe, Nufenen și Simplon

Onwards, zic. De la Airolo sunt două metode de a trece munții - una este Gotthard Pass pe care tocmai am văzut-o. Cealalată este Nufenen Pass, 2478 metri - un pas care m-a ademenit cu priveliștile sale acum doi ani dar pe care l-am ratat dintr-o eroare de pilotaj.

Coborâm spre Airolo și imediat urcăm din nou...

Din păcate de data asta vremea nu ține cu mine și urcarea e mai mult o bâjbâire prin ceață și nor. Și nu, la vârf nu se schimbă nimic magic în cer albastru și peisaj alpin...e doar lapte...lapte cenușiu.

Unde îmi e priveliștea promisă de Internet? Oh well, poza de palmares și îmi văd de drum. Apropo, a se nota autocolantul cu "In raclette we trust". Funny.

Pe undeva prin apropiere e un lac de acumulare...

Coborârea e domestică, la fel mi s-a părut și urcarea. Nu știu, parcă ar fi 2478 metri falși, chinezești. Însă peisajele sunt autentice...

Ajung în vale, deasupra fermecătorului Ulrichen.

Dacă nici asta nu țipă Alpi, nu știu ce să mai zic. E adevărat că nu cunosc destul de bine ca să zic de la distanță dacă e Tirol sau Elveția sau Sud Tirol în Italia.

Dar odată apropiat, devine evident...

O iau un pic la vale prin sate cu denumiri ca Gluringen și Blitzingen...or fi renii lui Moș Crăciun...

Coborârea nu durează mult, doar până la Brig. Pentru că acolo începe din nou o urcare, spre restanța a doua a zilei. Acesta este un pas mult mai cunoscut pentru că a fost folosit mult mai intens. Pe partea italienească e cunoscut ca Sempione, pe partea asta îi spune Simplon Pass.

Aici urmează o scurtă întâmplare amuzantă. Așa cum știți, în Elveția autostrazile se plătesc cu vinietă care se ia pe perioadă de un an și costă cam 35 de euro. Cum nu avea sens să o cumpăr pentru o singură zi am zis că lasă, folosesc drumul vechi. Și asta pentru că la urcare din Brig este o porțiune de câțiva kilometri de autostradă. Nici măcar când am văzut indicatoarele de drum închis nu m-am gândit să o iau pe autostradă (elvețienii sunt un fel de germani, au gândit-o și bucata respectivă de autostradă nu se "pune" adică nu îți trebuie vinietă, dar eu nu aveam de unde să știu).

Ei și dă-i înainte pe drum, cam îngust dar nah, am mai văzut eu din astea. Și cum nu eram singur, am  continuat până când...am ajuns în situația de mai jos.

Da, acela de mai jos e drumul normal și corect, eu eram pe...nu știu pe ce eram. Un fel de cărare asfaltată lată de o mașină și 1/8. Îmi venea să fac ca pe calculator să mă răstorn ca să-mi dea respawn pe drumul corect. 

Ei, nici chiar așa. Trebuie să ies la liman cumva. În caz că vă întrebați ce se vede în depărtare, este Ganter Brucke. E podul cu deschiderea cea mai mare din Elveția și are înălțimea maximă de 150 de metri. Am înțeles că ar fi un fel de pr0n pentru constructori, descrierea în engleză e "unique design, combining elements of a cable-stayed bridge and a prestressed cantilever hollow-box girder bridge, with triangular concrete walls above the roadway which contain the prestressed cable-stays". Whatever, it looks cool.

Eu nu trec pe acolo că nah, n-am avut încredere în indicatoare - în schimb am și eu un pod mic pe drumul vechi. După asta, în sfârșit, ajung la drumul mare.

Și de acolo e plictiseală. Simplon Pass este foarte circulată și se lucrează intens la protejarea drumului - dacă nu mă înșel, Simplon Pass nu se închide iarna. Indicatorul de pas e pus într-o curbă unde nu se poate opri, am oprit ceva  mai încolo.

Nu e nimic sălbatic la acest pas, e totul foarte aranjat. Or fi 2005 metri dar e o plimbare parc.

Până și dimensiunea adăpostului din pas îi trădează gradul de dificultate - părere de vânător de pasuri.

Simplon Pass are și un monument, un vultur de piatră de peste 9 metri înălțime. Veghează pasul din 1944 și este făcut din pietrele unei fortificații din zonă.

De la vulturel am coborât din nou spre Brig, de data asta pe Ganter Brucke și pe bucățica de autostradă și apoi mai la vale...Visp (la stânga pentru Matterhorn dar nu era în plan), Sierre, Sion și Martigny. Între timp vremea parcă parcă promitea ceva. Desigur, nu pentru ziua asta pentru că era pe terminate. Poate pentru următoarea...

De la Martigny am început urcarea spre pat - am avut eu geniala idee să dorm la peste 2000 de metri într-un fel de hostel. Mai exact în Grand Saint Bernard Hospice. Am ajuns acolo pe ultimele urme de lumină ale zilei, în mijlocul unui nor cu ploaie și vânt de îmi venea să mă arunc direct în pat. 

Totuși am vrut să mănânc întâi. Am aflat cu ocazia asta de ce zic italienii despre elvețieni că-s altă specie. La recepție mi s-a tăiat scurt macaroana că bucătăria e deschisă până la 9 și că dacă vreau să mănânc ar fi bine să mă grăbesc. Am mâncat un bratwurst cu cartofi prăjiți din aia congelați de mi-au mers fulgii. Apoi am mers în cameră la etajul 5 (deh, eram la 2400 de metri dar aveam lift și toate cele). 

Patul meu era într-o cameră mai mare cu 6 paturi. Eu aveam să o împart cu 2 franțuzoaice...la 50 și ceva de ani...tunse mai scurt ca mine. Mă rog, în caz că vă întrebați, nu a fost nici pe departe ca în filme - decât poate ca într-un film de groază cu mine sforăind de se cojește tencuiala. La 6 m-am trezit și mi-am văzut de drum. Pardon, am încercat să-mi văd de drum pentru că, he he, hostelul se închide noaptea cu o cheie care la mine nu era. Am stat și am ronțăit la niște biscuiți vreo 10 minute până s-a trezit una din recepționere și mi-a dat drumul afară în frigul câinesc - he he, Grand Saint Bernard, frig câinesc, get it? Ha ha ha. 

Norul nu se ridicase de tot și peisajul promitea așa că am zis că mă întorc dar mai întâi să dau o fugă până la Petit Saint Bernard,  ici colea, peste vale. Va urma...