Olt, ruine și rapiță

Ca să îl citez pe stimatul nostru premier, week-end-ul trecut am avut "chef de o inundație". Soarele strălucea pe cer dar la știri era anunțat potopul biblic în sudul țării. Și cum eram deja în sudul țării, nu a mai rămas decât de ieșit la plimbare. Ca să nu fie suspans,  nu am găsit inundații, în schimb am găsit rapiță. Multă rapiță. Dar să vedem...

Prima oprire - Izbiceni. Pentru lac și hidrocentrală, adică.

Hidrocentrala e relativ nouă, e în folosință din 2000. Lacul de acumulare a înghițit drumul vechi însă podul a rămas, ca un ciot, în mijlocului lacului. E o priveliște ciudată - un pod pe care nu poți ajunge fără o barcă, în mijlocul lacului.

Așa cum se întâmplă de obicei, structurile abandonate de om sunt reintegrate în natură - în cazul de față, cred că este vorba de o colonie de cormorani dacă nu mă înșel. Nu știu de ce, credeam că sunt numai păsări marine dar  iată că nu. Iar dacă nu sunt cormorani, scuzați, nu sunt ornitolog.

O altă chestie în mijlocului lacului este stâlpul de înaltă tensiune.

Ce-i drept, n-am văzut inundații însă lacul de acumulare era plinuț și barajul deversa într-o veselie pe trei dintre porți. E o priveliște interesantă care totuși mie personal îmi dă un sentiment de nesiguranță. Toată apa aia învolburată și cascada mugind...

Nu sunt chiar la curent însă am senzația că Oltul pentru Muntenia e echivalentul Siretului în Moldova. Multe balastiere, turbioane și mulți oameni care merg "la scăldat". Siretul are o reputație specială, chiar mai rău decât Dunărea. Poate pentru că Dunărea impune un anumit respect pe când Siretul (sau Oltul) e doar un râu. Cert este că mai jos de barajul Izbiceni e plin de cruci, oameni care și-au petrecut frumos ultima zi din viață, la iarbă verde.

Probabil atunci când nu deversează barajul, Oltul are un aspect mult mai îmbietor și în zilele calde de iulie...

O chestie interesantă - barajul este prevăzut cu o ecluză. Mă rog, oarecum. Ecluza e pregătită însă în loc de poartă are un zid de beton și în interior sunt buruieni. Asta pentru că din amenajarea hidrologică a Oltului lipsește ultima verigă pentru transformarea lui într-o cale navigabilă unită cu Dunărea - hidrocentrala Islaz. Loc este, proiect este probabil bani nu prea este. Și nu sunt sigur de rost. Nu știu ce s-ar transporta pe Olt ca să justifice atâtea ecluze și amenajări. Sună a plan de-al lui Ceaușescu dar nah, nici hidrolog sau consilier de ministru transporturi nu sunt. Până se decid ei, ecluza se poate vedea din mașină - Giluța a mai avut parte de o premieră. După ce că a traversat pista de aerodrom, acum a fost și într-o ecluză.

Mai departe, spre vărsarea Oltului în Dunăre. Islaz - THE Islaz. Acela din Proclamația de la Islaz. Chiar mă întrebam cum a fost ales Islazul ca loc pentru declașare de revoluție, gen. Răspunsul este - tocmai pentru că nu se gândea nimeni: „La Islaz, cum nici prin gând nu i-ar trece lui Vodă Bibescu, vornicului Vilar sau agăi Manu, așa ca să nu ne pună piedici”. Am traversat satul (lung!) și am apucat pe unul dintre drumurile de pământ care duc la plajă. Ultimul segment era inundat (În sfârșit! Inundație!) așa că nu am putut ajunge la plajă. Deci, așa arată vărsarea Oltului în Dunăre...

Mbun, ce să mai facem? Păi am văzut eu niște ruine cu lan de rapiță. Hai să mergem...

România, te iubesc. Vestigiile epocii comuniste, coloși industriali cu utilitate dubioasă. În cazul de față, Uzina de Valorificare a Cenușilor de Pirită: una dintre puținele unități de acest tip din lume. O uzină întreagă construită pentru a procesa un deșeu rezultat din producerea acidului sulfuric, la Combinatul Chimic Turnu Magurele, aflat la puțini kilometri distanță. Rezultatul "valorificării": pelete de fier care pot fi folosite mai departe în combinate siderurgice. UVCP-ul nu a mai funcționat din 2006 și stadiul actual este cel din imagini. Lângă ruine se află și depozitul de cenușe piritice acumulat de-a lungul anilor, cam 1 milion de tone. Yay!

Am fost și până la margine - se poate intra însă nu m-am încumentat. Întâi pentru că mi-era frică pentru cauciucurile noi (da, Giluța are teniși noi, vară) și doi pentru că arată ca dintr-un film postapocaliptic unde zombies sunt înlocuiți de "colecționari" de fier vechi. Iar poze nu sunt pentru că era miezul zilei. Oricum, cred că ar merge filmat ceva acolo...

Să ne concentrăm asupra unor lucruri mai frumoase - cum ar fi lanurile de rapiță. Ew, but zere are bees. Orășeanul din mine nu a avut experiențe plăcute cu insectele cu ac așa că se ferește insinctiv.

Dar nah, din poze nu-ți dai seama. Zici că sunt în comuniune cu natura. Atât de tare că am băgat mașina în ea de natură. Responsabil desigur. Plus că nu emite așa mult codoi.

Și pe cât de frumoase sunt lanurile astea galbene, tot nu e bine. Sau mă rog, am citit că nu e bine. E plantă industrială care necesită energie pentru procesare și rezultă, ați ghicit, bio-diesel (printre altele) - dacă nu mă înșel, ce papă Giluța chiar are un procent mititel de biomotorinski în ea. Deci cumva Giluța înoată în motorină în poza de mai sus. Revenind - e o tendință treaba asta cu rapița pentru că am impresia că sunt și niște subvenții. Asta in detrimentul culturilor pentru mâncare. Problema e mai complicată, știu. Just sayin'...

Internetul e fantastic - din imaginea de mai jos cu o frântură de informație (numărul de înmatriculare al avionului - YR-DAV) pot afla că avionul a fost fabricat în Polonia de PZL Mielec (Polskie Zakłady Lotnicze) și a trecut prin mai multe mâini, judecând după numerele de înmatriculare de dinainte: CCCP-56519, UR-56519, RA-56519. Și ajunge, nu de alta dar am dat peste un PDF cu toate avioanele pe care le-a avut România de la începuturi și până acum și îmi necesită întreaga atenție. De exemplu Prințul Nicolae a avut un avion CV-NIC. Negrule, te rog! Ca să nu mai zic că acum trebuie să citesc despre Prințul Nicolae - descendent al Reginei Victoria, exilat în Elveția unde s-a recăsătorit cu o braziliancă! De altfel stră-străbunicul său a fost Pedro I of Brazil - the founder and first ruler of the Empire of Brazil. Looks like a busy afternoon.

Râdem, ne distrăm, mirosim rapiță, dar mai mergem și spre capitală. Noi și restul țării, în lunea de Paște. Am prins coadă de la 50 de kilometri de București. Dar e bun, drum bun.