Italian Job: Le Tre Cime di Lavaredo - Rifugio Auronzo, 2333m

The post you've been waiting for - cel mai frumos loc din Alpi. Nu de alta dar văd că e o modă ca blogurile de travel să-și învețe cititorii ce să nu rateze, ce să facă, ce să dreagă. Aoleo, Miscellanea e blog de travel? Dacă e, atunci nah, ce să facem, hai să vă învăț cum e cu Alpii și cu frumusețea lor. Cred că am mai zis eu la un moment dat că fac Top 10 Pasuri Rutiere din Alpi și nu m-am învrednicit...

Rifugio Auronzo este noul meu loc preferat din Alpi - bine, asta se întâmpla în august 2013. E un loc foarte comercial și incredibil de aglomerat pentru altitudinea la care se află. Și totuși...e al naibii de frumos.

Se ghicește deja de pe malul lacului Misurina, e doar o pată albă pe munte care la o investigație cu teleobiectivul capătă forma unei cabane. Și ghici ce - se ajunge cu mașina, chiar și cu autobuzul. Vara există cursă regulată pentru a face față numărului de turiști - și de fapt fix asta nu face, o să vedeți mai jos.

Drumul care urcă până la refugiu are titulatura de strada panoramica și este taxată ca atare. Ca să urci cu mașina proprie scoți din buzunar un 22 de euro subit. Ai putea crede că acest lucru limitează numărul de mașini care urcă dar te-ai înșela amarnic. La fel de tare te-ai înșela dacă ai crede că luând autobuzul este o opțiune comodă. Mai jos este stația de autobuz la aproape de sfârșitul zilei - am fost întrebat în diverse rânduri dacă am mașină și nu cobor "acum" pentru că oamenii realizau că nu au cum să prindă autobuzul următor.

Urcarea e destul de pronunțată însă nimeni nu se dă în spate - campere, Fiat Panda sau autobuze. Eu nu prea cunoșteam Ypsiluxa și am avut nevoie să trag de ea cam tare ca să urc - aș fi pariat bani buni că nu urcă nici un autobuz pe acele alea de păr...

...și aș fi pierdut banii respectivi pentru că urcă chiar și mastodonți cu două osii pe spate.

Unul dintre puținele momente când drumul a fost liber. Avantajele plații unei taxe sunt calitatea asfaltului și prezența amenajarilor de parcare la vârf - să ne înțelegem, nu e chiar ca la Nationalparkplatz de pe Grossglockner unde e parcare supraetajată, însă loc este.

Or is there? Eu fiind pățit și alte dăți am lăsat mașina mai jos și am dat o tură la picior - după care am recuperat mașina și am urcat în parcarea cea mai de sus. Ce înseamnă parcarea cea mai de sus?

Well, să zicem că în timp ce te plimbi pe lângă cabană, te poți simți privit de undeva de sus...

Toată lumea e parcată civilizat - nu neapărat legal pentru că totuși nu este loc pentru toată lumea, însă nu mi s-a părut că e cineva incomodat. Plus că s-au stabilit și niște sensuri unice tocmai ca să nu se creeze ambuteiaje.

La un moment dat erau și oameni care dirijau circulația, probabil de la responsabilii locului.

Și ca să vă faceți o idee despre ce înseamnă multe mașini...

...ce se vede mai sus este numai una dintre parcări. Ok, ok, în poza asta se văd și mașini care incomodează circulația. Până la urmă suntem în Italia, nu?

Mbun, până la urmă ce e așa fain la locul acesta? Din ce am văzut până acum, e un loc unde poate să ajungă oricine cu mașină și câțiva euro în buzunar. Nu are nimic din elitismul acela pe care îl simți când urci pe munte și te gândești cât de mult mai bun ești tu decât pantofarii care stau la grătar și care nu ar putea să urce la picior.

Adică sunt persoane cărora un astfel de loc le provoacă scârbă - și până la un anumit punct îi pot înțelege, nici mie nu-mi plac mulțimile. Însă să desconsideri un loc doar pentru că e ușor de ajuns acolo pentru cineva cu burtă și Mercedes e puțin cam aiurea. Mai ales că la Rifugio Auronzo...surpriză, nici un burtos cu Mercedes!

De fapt, eram printre puținii pantofari de acolo, adică oameni care au urcat doar cu mașina să caște gura. Restul oamenilor erau veniți echipați, majoritatea de trekking. Și când te uiți în lungul cărării rămâi uimit de numărul de persoane. Și nu, nu cară nimeni vreun grătar în spate sau vreo doză de bere. Cum se face?

Oamenii ăia sunt toți veniți să facă mișcare pe munte! Sunt probabil într-o zi cât sunt oameni în Bucegi pe toată luna. Disclaimer: n-am nici cea mai mică bază în afirmația asta, urmăresc doar o notă de grandoare.

Și cu așa peisaje...să te tot plimbi. Jos, în vale, se vede Auronzo di Cadore - satul ce dă numele refugiului.

Acolo jos e barajul de pe care am facut pozele din articolul cu Auronzo di Cadore. :)

Refugiul văzut de  un pic mai sus, cu spatele la cele trei "cime". De fapt ce sunt aceste  trei cime?

Well...sunt trei culmi foarte cunoscute care la un moment dat au fost granița dintre Italia și Austria - de unde și denumirea alternativă de Dreispitze. Cea mai înaltă dintre ele are 2999 metri și împreună formează un mic rai al alpiniștilor.

Măreția lor e mai evidentă de mai departe, nu chiar de la Rifugio Auronzo pentru că acolo ești practic lipit de ele. Aici -click- aveți o imagine de ansamblu cu cele trei cime (în dreapta) și cu Monte Paterno.

Comparația care îmi vine în minte este că arată ca niște dinți cariați ieșiți dintr-o gingie de grohotiș - pentru că acești munți se macină încet-încet. Tocmai acest lucru dă Dolomiților aspectul aparte.

Ei și aici, un pic mai sus de Rifugio Auronzo, am avut un moment din acela de ținut minte. O fi fost oboseala drumului, o fi fost frumusețea locului - ce e cert e că am avut o senzație amestecată de fericire și singurătate. Fericire că am ajuns într-un loc atât de frumos, singurătate pentru că persoana cu care trebuia să împart această experiență era la 2000 de kilometri depărtare. Nu eram plecat decât de 3 zile dar păreau 3 săptămâni și sincer nu știam cum să mă dau mai repede jos de pe muntele ăla.

Asta e, așa am plănuit, data viitoare am să știu. De fapt știu deja.

În continuare vă las cu restul de imagini. Nu am mai făcut două articole separate pentru că oricum nu aș mai găsi cuvinte pentru un al doilea. E pur și simplu fain. Vizionare plăcută.

La revedere Rifugio Auronzo, ne vom revedea cu siguranță.

De acolo am plecat spre patul din seara respectivă, dar mai aveam de urcat trei pasuri până acolo. Mai multe, data viitoare.