Nu vreau ca acest post să fie tirada mea clasică - însă Bulgaria chiar e mai mult decât o țară de tranzit către Grecia. Și nu, nu e doar Veliko Târnovo. În partea de vest - în care sunt de acord că se ajunge greu de la București - este Belograchik. Ce e așa special la acest "mic orășel alb"? (traducerea numelui adicătelea).
La prima vedere e ca oricare alt orășel bulgăresc, ba chiar are și un turn de televiziune din timpurile recente. Blocuri sunt, intreprinderi închise sunt, hotel comunist în centru este...
Ei bine, orășelul e construit în apropierea unor formațiuni stâncoase unicat pe care s-a construit și o cetate. Dar să intrăm...
De sus se vede mult mai bine orășelul - și parte din stânci. Ce o fi așa de special la ele? - sunt doar niște stânci...
Well, formațiunile care ne interesează pe noi sunt vizibile imediat după intrare și la prima vedere seamănă cu Babele de la noi din Bucegi. Dacă nu mă înșel, procesul geologic care a dus la formarea lor este similar.Sunt niște turnuri roșiatice de câteva zeci de metri înălțime.
Inaccesibilitatea snopului de stânci a atras probabil atenția omului încă de pe vremea când era mai bine să dormi noaptea într-un loc bine fortificat. E un fel de fortăreață naturală căreia nu a trebuit decât să-i pună o poartă. Ce se vede în imagine e doar prima curte - dezamăgitor, zidurile cele mai recente au fost ridicate pe la 1800. Dezamăgitor pentru că e un pic semn de înapoiere să faci încă cetăți la sute de ani după inventarea prafului de pușcă. Dar mă rog, și francezii și-au făcut linia Maginot la 1900 așa că ce să mai zic...
Oricum, pentru o cetate, locația e foarte faină - deși nu e loc pentru o garnizoană foarte mare. Odată ajuns în prima curte, inamicul ar fi dat piept cu încă o poartă după care se află o altă împrejmuire ceva mai mică. În orice caz curtea mare este expusă unui eventual tir de proiectile (fie ele de lemn cu pene sau de plumb) de pe stâncărie. Un fel de surpriză a la Grivița 1 și 2, dacă mai țineți minte de la istorie.
De avut în vedere la vizitare faptul că balustradele sunt și nu prea. Adică dacă ești hotărât (sau doar neatent), poți să cobori foarte, dar foarte repede înapoi în oraș.
Odată trecut și de a doua poartă inamicul ar fi trebuit să urce niște trepte destul de abrupte până la o a treia poartă - probabil sub privirile dezaprobatoare ale rezidenților care probabil aveau deja smoala încălzită la microunde și bolostâncile cu lunetă pregătite..
După ce se trece și de a treia poartă, cetatea e cucerită. Asta dacă se poate numi cetate. Sus este o cetate naturală, înconjurată de prăpăstii și turnuri de stâncă roșiatică. Spațiul disponibil este foarte mic, pentru o mână de oameni. Este și o fântână dar nu prea am văzut altceva - poate pentru că cetatea în sine nu a fost folosită precum în imaginația mea cu dragoni și ieniceri la porțile sale.
Legendele locale se leagă mai mult de existența unei mânăstiri - și evident de măicuța tânără care s-a îndrăgostit de prințul de serviciu și a născut un copil, drept pentru care a fost alungată și s-a transformat într-o stană de piatră (am scurtat eu povestea, mai erau ceva blesteme până la stanificare - chiar așa, ce e o stană?) - stană de piatră care e o formațiune văzubilă la fața locului în zilele noastre.
Simt nevoia să menționez că la mine nu funcționează această ramură a pareidoliei (acel fenomen psihologic care ne face să vedem fețe unde nu sunt de fapt). De exemplu eu nu am nici cea mai vagă idee de ce Babele se cheamă așa sau de ce Sfinxul se cheamă așa. Mi se pare că ai nevoie de multă imaginație (și probabil substanțe psihotrope) ca să scoți denumirile astea - probabil se întâmpla pentru că în trecut oamenii nu aveau televizor și în loc să se uite la "Gătesc pentru tine" sau "Vocea bucătăriei" seara aveau distracții de genul "Astăzi șadem și căutăm nume pentru stânca aia dubioasă pe care am văzut-o azi. Ah da, și mâncăm ciupercile alea ciudate găsite azi".
Revenind la fortăreața noastră, așa arată ea pe dinăuntru. Și aici sunt mai multe niveluri - invadatorul modern (turistul) are la dispoziție niște foarte comode scări. De fapt exagerez, sunt niște scări foarte abrupte și destul de periculoase dar măcar sunt.
Sunt destule cotloane dar până la urmă se ajunge la un platou de unde nu se mai poate merge mai departe.
Este deasupra orașului și m-aș fi așteptat să găsesc ceva urme de așezare umană - o biserică, un zid, o cărămidă, ceva. Totuși nu e nimic...
După această mică pauză eram gata de masă - din păcate mai aveam de așteptat. Am zis să nu rămânem în Belograchik - am încercat să luăm un magnet de frigider dar erau toți insultător de urâți.
Așa că am luat-o spre Sofia - întâmplarea a făcut ca în ultimul sat înainte de trecătoarea Petrohan localnicii să vândă cantități impresionante de mure și fragi drept pentru care am oprit și noi. După ceva nedumerire din partea noastră privind prețul - tanti, deși tânără nu vorbea nici un cuvânt de engleză - am reușit să punem ghearele pe două cutii de fragi și mure pe care le-am devorat mai sus în trecătoare. Așadar, coborâre relaxată către Sofia...
No comments:
Post a Comment