Aurora chasing

N-am să discut despre fenomenul în sine - am să spun doar atât, că este pe bucket-list-ul multor oameni deși nu e chiar atât de rar. Contează condițiile meteo și activitatea soarelui dar sunt șanse mari ca dacă stai mai mult să prinzi cel puțin o noapte cu activitate. Noi știam de la început că șansele sunt mici dată fiind șederea extrem de scurtă dar asta nu ne-a împiedicat să sperăm.  Așadar, am plecat la vânătoare de auroră boreală!

Trebuie menționat că șansele să poți vedea aurora din oraș sunt mai mici din cauza poluării luminoase - cel mai bine se vede dintr-un loc izolat. Și unde există cerere există și ofertă - la Tromso sunt cel puțin 4 agenții care organizează tururi în pustietate fix pentru așa ceva. Le poți contracta de la centrul turistic - noi am aflat de ele tot de acolo și deși ni s-a zis că șansele sunt mici pentru seara respectivă...era tot ce aveam la dispoziție. La 6 dimineața aveam avion...deci, două bilete vă rugăm!

Arsenale militare marittimo di Taranto

După plimbarea prin tocul cizmei la Leuca și Gallipoli, am tras pe dreapta pentru noapte într-un loc deloc turistic. Când le-am zis unor colegi italieni unde o să stăm m-au întrebat așa cu scârbă "de ce?". Asta pentru că e un port industrial fără nimic turistic (în accepțiunea mainstream a cuvântului) prin preajmă. Am avut cameră frumoasă spre mare la unul dintre ultimele etaje - cu balcon numai bun pentru ship-spotting de dimineață cu un coș de cireșe lângă. Cred că așa m-am dat de gol cu scopul șederii noastre la Taranto - ca să vedem Arsenale Militare Marittimo, măcar de pe balcon.

Taranto are meritul de a fi un port natural foarte bun - dispune de o lagună care se închide cu o insulă mică și două poduri, din care unul e mobil. Deși Mar Piccolo (căci așa îi zice lagunei) e destul de mare, ideea de a avea navele blocate destul de ușor în lagună probabil nu le-a plăcut italienilor așa că au construit  și în afara ei pentru că oricum portul e protejat de o altă insulă mai în larg. Probabil ca să nu deranjeze prea des traficul pe timp de pace (termenul tehnic este a se fâțâi), navele militare mari sunt in portul exterior iar în portul interior stau numai cele din parcul rece. 

Overheard in #8

A trecut mai mult de un an de la ultimul episod, timp în care am mai strâns ceva material dar nu excesiv de mult. Aparent în România e destul de greu...

Here goes, in no particular order:

Un italian povestea cum o să-și petreacă el luna Decembrie:

-Lunedi parto per due settimane negli Stati Uniti per un training, poi 2 settimane di ferie...vado giu dai miei e poi forse vado anche in montagna a sciare...

Alt italian, mai mucalit de felul lui, îl întreabă serios:

-Ah, bello, e a fancullo quando ci vai?

Cea mai lungă noapte

Ideea a apărut prin septembrie iar implementarea a fost înlesnită de niște bilete de avion foarte convenabile. Planul era să mergem să vedem cum e noaptea polară și poate să zărim aurora (măcar o codiță, un solzișor). Nu a ieșit ca la carte în schimb avem niște amintiri foarte frumoase. 

Destinația a fost mai-demult-cunoscut-ul Tromso, 350 de kilometri nord de Cercul Polar și, la vremea respectivă, cufundat în adânca noapte polară.

Am zburat la Oslo (vorba vine pentru că Sandefjord e foarte departe de Oslo) și am mers la Gardermoen ca să ne continuăm călătoria cu ceea ce probabil este cea mai faină companie aeriană cu care am zburat. Norwegian Air Shuttle are avioane foarte noi (737-900 cu Wi-Fi la bord) și prețuri foarte bune - am dat 39 de euro pentru un zbor dus-întors de 3000 de kilometri în total.

În căutare de cireșe la Gallipoli

O brumă de cultură generală nu e întotdeauna mai bună decât lipsa ei - așa încât eu când făceam traseul din excursie, văzând că ajungem la Gallipoli, am crezut că ajungem în locurile în care s-au dat faimoasele bătălii din al doilea război mondial. Italia, aliați, invazie...cadra. Ei bine Gallipoli vine de la Kallipolis adica Oraș Frumos în greacă și ce să vezi, mai este un Gallipoli  (o peninsulă întreagă) în Turcia. În apărarea mea, Gallipoli sună italienește nu turcește...

Grecia mea: Ohrid - Macedonia revine în forță!

Am plecat din Skopje cât am putut de devreme cu gândul că măcar seara o să fim în Grecia, la mare. Am plecat dezamăgiți că nu am găsit ce am sperat - un oraș fermecător cu influențe din mai multe culturi. Influențe sigur sunt dar la fel de sigur, fermecător nu e. Așa că pe drumul spre Ohrid nu prea știam la ce să ne așteptăm, mai ales că peisajul este destul de anost. Dacă nu vreți să citiți până la capăt, concluzia e că Ohrid a fost locul care a "spălat" imaginea Macedoniei în ochii noștri.

Flecul tocului cizmei italiene - Santa Maria di Leuca

Sunt conștient ce anotimp este afară și chiar as relua poveștile mai de sezon numai că din pricina unor mici dar insurmontabile dificultăți tehnice nu pot să fac asta (momentan, vă asigur). Așa că voi continua cu cel puțin 1-2 episoade de vară. În cel de față vedem ce e cu Santa Maria di Leuca.

Evident, nu știe nimeni despre ce e vorba - de altfel nici eu nu știam până să plănuiesc excursia. Dar dacă zic flecul tocului cizmei italiene, începe să sune cunoscut?

Postăvarul Sofiei - Vitosha

Sofia se aseamănă un pic cu Skopje în sensul că la sud are un munte - în cazul Sofiei diferența de nivel este semnificativă, 1500 de metri. Vitosha este numele lui și (aici o să folosesc un verb fără traducere directă în română) it towers above Sofia. Nu degeaba strasse-ul lor îl omagiază, purtându-i numele.

Noi am plecat să-l cucerim sâmbătă dimineață pe o vreme incertă. Se urcă cu mașina până la o cabană, pe un drum cu piatră cubică de vreo 13 kilometri dacă îmi aduc bine aminte. La intrare e un semn cu interzis între anumite ore dar nah, when in Rome...am așteptat să vină o mașină din spate și ne-am luat după ea. Bineînțeles, faceți uz de propria judecată când vine vorba de astfel de situații.

Italy, what else?

După ce am călătorit azi cu 1 taxi, 2 avioane, 1 autobuz, 1 microbuz, 3 metrouri și 2 autocare, am ajuns în sfârșit în pat - lucru bun de altfel, pentru că azi e prima oară când m-am trezit fără rezervare la ora 16 pentru ziua în curs. I know, I know, ce periculos trăiesc...

Ziua a decurs de fapt complet previzibil, începând cu discursul pesimisto-rasist al taximetristului de dimineață. A continuat apoi cu o la fel de previzibilă întârziere a avionului Alitalia și cu cu șoferul de microbuz cu centura prinsă în spatele scaunului care a vorbit toate cele 20 de minute la telefon dar a găsit timp și pentru un șofer care-l incomoda: "Ma dove cazzo va a passare quel teșta (sic!) di cazzo la?"

Lucrurile nu s-au schimbat la Milano, la sosire la Centrale FS extracomunitarii îți flutură pe sub nas zeci de umbrele (căci afară plouă), stația de metrou încă nu e terminată și sunt aceleași cozi la automate. Ba nu, mint, linia Lila s-a extins de la Zara la Garibaldi FS - dacă nu vă spune mare lucru, e ok. Mă bucur și eu că o să dureze naveta mai puțin...

Exilul temporar este într-un fel de sat artificial de la sud de Milano numit...Milano 3. Ce pot să zic este că biletele pentru autocarul care te duce acolo se cumpără...de acolo. Adică de la destinație. Adică cumva ar fi trebuit să le am deja. Cum, nu știu. Șoferul nu părea impresionat de scuzele mele, mai ales că l-am oprit când închisese deja ușa.

Dimineață am ezitat să-mi iau fularul dar mare greșeală am făcut întrucât la Milano la 15 grade e un fel de parada modei la bărbați. Eșarfe și fulare, everywhere. Iar la prânz bărbați în toată firea mănâncă cât o vrabie. Trebuie să studiez acest aspect totuși, am senzația că știu ei ceva...

Am asistat și la discuția poate stereotipică în care cineva din sud povestește cum la ultimul accident și-a reparat mașina pe asigurare nu numai el ci și fratele său. Ce vină aveau ei că îl cunoșteau pe cel de la service și întâmplător și pe inspectorul de la daune?

Iar seara, după ce am recurs din nou la hotelul care m-a găzduit o vară și o primăvară, am intrat pe ușa pizzeriei știute și mai marele locului a afișat un zâmbet mare și a întrebat: "Pizza kebab?", așa cum făcea acum doi ani. Italia, ti amo!

Dacă există o mâncare care să te facă să te simți murdar atât fizic cât și moral, aceasta este pizza kebab. Nu știu dacă e legat de faptul că îmbătrânesc și nu mai "duc", însă simt nevoia de un duș cu șampon anti-vinovăție (și poate o spălătură gastrică?). În apărarea mea, nu mai mâncasem de ieri seară, firmiturile de la prânz nu se pun.

Acestea fiind spuse, o săptămână faină vă urez. Sper să fie timp pentru ceva articole aici pe blog...