În căutare de cireșe la Gallipoli

O brumă de cultură generală nu e întotdeauna mai bună decât lipsa ei - așa încât eu când făceam traseul din excursie, văzând că ajungem la Gallipoli, am crezut că ajungem în locurile în care s-au dat faimoasele bătălii din al doilea război mondial. Italia, aliați, invazie...cadra. Ei bine Gallipoli vine de la Kallipolis adica Oraș Frumos în greacă și ce să vezi, mai este un Gallipoli  (o peninsulă întreagă) în Turcia. În apărarea mea, Gallipoli sună italienește nu turcește...

Asta nu înseamnă că nu avem de ce să nu mergem la Gallipoli-ul italienesc. Îmi aduce aminte de Siracuza unde există partea nouă a orașului și, legată de mal cu un pod, este partea vechea orașului (acolo Ortigia) - un contrast clar cu urbea planificată de pe mal. Insula e un labirint de străduțe late cât un scuter sau cât un Cinquecento (verde).

Pe mal sunt șiruri-șiruri de restaurante care își așteaptă clienții...

...însă Gallipoli are și plajă! Noi am ajuns la asfințit deci clienții erau sporadici, dar erau.

În interior circulația este restricționată (după o regulă pe care nu am reușit să o determin, probabil e legat de cine are mașina mai îngustă) însă tot conturul insulei este o stradă cu sens unic (și parcare dacă găsești loc). Noi am parcat în afara insulei ca să evităm nervi inutili.

Portul dintre insulă și orașul nou - nu sunt chiar bărcuțele de pescuit mici și cochete la care mă așteptam, sunt ceva mai industriale.

Totuși păstrează nume personale, cum ar fi Federica...

Hai că am găsit și bărcuțele, erau ascunse după unul dintre bastioanele castelului. Da, insula are și un castel, cum altfel?

Fructele de mare nașpa mâncate pe coasta cealaltă își cam pierduseră efectul așa că a trebuit să oprim la o pizza-două la terasa care ni s-a părut nouă cea mai simpatică, cu vedere. Chiar așa, aici e altă mare decât cea cu care am început ziua - chiar dacă e vorba de o convenție...

În poze pare frumos dar bătea un vânticel îndeajuns de convingător să mă facă să alerg până la mașină să aduc haine mai groase, deși eram în iunie.

Și ca să schimb bani pentru a continua cu parcarea (evident, trebuiau monede) am luat ceva de la magazinul cel mai apropiat. O înghețată. Smart, nu?

Odată cu plecarea soarelui în ascunziș s-a lăsat un frig și mai ascuțit însă noi mai aveam un lucru de făcut. Gallipoli e în Puglia și Puglia e țara cireșelor. Și noi văzusem un camion mai spre centru care părea să vândă așa ceva - drept pentru care am mers timid într-acolo.

Ei bine, am dat peste o scenă foarte simpatică. Doi localnici autentici vindeau cireșe dintr-un camion răpănos - direct pe trotuar. Și era o coadă de 10 persoane constantă - alimentată probabil de strigăturile celor doi "Ma che bellezza!". Strigau la toată lumea, la trecători, la șoferii din mașini care căscau ochii, la 5 centimetri de fața ta deși stăteai la rând ca să cumperi - erai practic convins. A venit rândul nostru? Clar, trebuie să țipăm! Strigau unul la celălalt "Aoh, dă-i omului cireșele! Ooo, gata i le dau! Cine urmeaza? Haaaaideți"

Și nu aveai cum să nu fii convins. Aveau două soiuri, ambele Ferrovia (numele le provine de la faptul că mai toate descind dintr-un copac apărut lângă un canton feroviar dintr-un sat de lângă Bari). Noi am ales, desigur, varietatea Ferrovia XXL - niște cireșe de roșu închis spre grena, foarte mari însă nu exagerat, cât să te sperie că sunt pe steroizi. Scurt pe doi - cele mai bune cireșe pe care le-am mâncat în viața mea! Am luat 2.5 kilograme și le-am mâncat pe toate, în doi, a doua zi dimineață.

Fu bine la Gallipoli. Acum nu mai e sezon și mă consolez cu clementine însă cireșele alea...ne-am întoarce numai pentru ele acolo!