După ce am călătorit azi cu 1 taxi, 2 avioane, 1 autobuz, 1 microbuz, 3 metrouri și 2 autocare, am ajuns în sfârșit în pat - lucru bun de altfel, pentru că azi e prima oară când m-am trezit fără rezervare la ora 16 pentru ziua în curs. I know, I know, ce periculos trăiesc...
Ziua a decurs de fapt complet previzibil, începând cu discursul pesimisto-rasist al taximetristului de dimineață. A continuat apoi cu o la fel de previzibilă întârziere a avionului Alitalia și cu cu șoferul de microbuz cu centura prinsă în spatele scaunului care a vorbit toate cele 20 de minute la telefon dar a găsit timp și pentru un șofer care-l incomoda: "Ma dove cazzo va a passare quel teșta (sic!) di cazzo la?"
Lucrurile nu s-au schimbat la Milano, la sosire la Centrale FS extracomunitarii îți flutură pe sub nas zeci de umbrele (căci afară plouă), stația de metrou încă nu e terminată și sunt aceleași cozi la automate. Ba nu, mint, linia Lila s-a extins de la Zara la Garibaldi FS - dacă nu vă spune mare lucru, e ok. Mă bucur și eu că o să dureze naveta mai puțin...
Exilul temporar este într-un fel de sat artificial de la sud de Milano numit...Milano 3. Ce pot să zic este că biletele pentru autocarul care te duce acolo se cumpără...de acolo. Adică de la destinație. Adică cumva ar fi trebuit să le am deja. Cum, nu știu. Șoferul nu părea impresionat de scuzele mele, mai ales că l-am oprit când închisese deja ușa.
Dimineață am ezitat să-mi iau fularul dar mare greșeală am făcut întrucât la Milano la 15 grade e un fel de parada modei la bărbați. Eșarfe și fulare, everywhere. Iar la prânz bărbați în toată firea mănâncă cât o vrabie. Trebuie să studiez acest aspect totuși, am senzația că știu ei ceva...
Am asistat și la discuția poate stereotipică în care cineva din sud
povestește cum la ultimul accident și-a reparat mașina pe asigurare nu
numai el ci și fratele său. Ce vină aveau ei că îl cunoșteau pe cel de
la service și întâmplător și pe inspectorul de la daune?
Iar seara, după ce am recurs din nou la hotelul care m-a găzduit o vară și o primăvară, am intrat pe ușa pizzeriei știute și mai marele locului a afișat un zâmbet mare și a întrebat: "Pizza kebab?", așa cum făcea acum doi ani. Italia, ti amo!
Dacă există o mâncare care să te facă să te simți murdar atât fizic cât și moral, aceasta este pizza kebab. Nu știu dacă e legat de faptul că îmbătrânesc și nu mai "duc", însă simt nevoia de un duș cu șampon anti-vinovăție (și poate o spălătură gastrică?). În apărarea mea, nu mai mâncasem de ieri seară, firmiturile de la prânz nu se pun.
Acestea fiind spuse, o săptămână faină vă urez. Sper să fie timp pentru ceva articole aici pe blog...
No comments:
Post a Comment