Grecia mea: One island, one world - Avlemonas și Milopotamos

Săptămâna a început prost - după ce că am încurcat hotelurile și am făcut o excursie inutilă în afara Milano-ului ca mai apoi să mă întorc în centru, am descoperit că am uitat acasă pijamalele așa că se pare că voi dormi ca Marilyn, îmbrăcat doar cu Chanel. Ca să mă relaxez, o să vă povestesc despre ce se poate vizita pe insula Kythira.

PS: acum am descoperit că am uitat și Chanel-ul :(

Sloganul de pe pliantele publicitare e cel din titlu - one island, one world. Seems about right întrucât diversitatea e la ea acasă. Chora și Kapsali am văzut data trecută ce pot face, azi vedem ce mai e în restul insulei. De exemplu, la Avlemonas.

Avlemonas e un mic sat pe coasta stâcoasă din est - toate coastele ale Kythirei sunt stâncoase dar asta măcar e joasă.

La Avlemonas se merge dacă se dorește vizionare de arhitectură tipică de case albe cu ferestre albastre.

Noi l-am găsit între două rafale de ploaie (singura ploaie din tot concediul, dacă nu luăm în calcul feribotul...ba nu, mint, a mai fost o rafala la întoarcere la Atena) de unde și lumina uneori dubioasă din imagini.

Ce am mai găsit la Avlemonas este specialitatea insulei, niște cârnați de oaie (cred) foarte buni - cât am stat pe insulă m-am simțit dator să încerc respectiva mâncare la fiecare tavernă.

Distinctiv pentru Avlemonas este golful stâncos cu câteva bărci dar și cu scări ca de piscină - nu de altă dar bălăceala acolo ar fi foarte incomodă dacă nu chiar imposibilă.

Mai colea este și un alt golf care este portul oficial pentru ambarcațiuni dar se vede treaba că unii preferă să le țină "în fața blocului". Sau primăria plătește proprietarii să le țină acolo ca să fie pitoresc pentru turiști?

Populația de pe străzi înregistrează unele spike-uri când ajunge câte un autocar cu turiști. Fix ca lăcustele. Noi preferăm să fim singurele lăcuste, nu prea ne place să împărțim prada turistică cu alții.

De aceea nu am stat mai mult decât pentru o plimbare de la un capăt la altul și de-o masă rapidă. Mai erau alte locuri de văzut și lucruri de făcut.

Cum ar fi o plajă, pentru că soarele de septembrie era mai de august și ardea temeinic.

Agia Pelagia, în nord, deși are ceva din "plajă" în denumire, nu prea e propice mai sus menționatei activități. E fostul port de feribot care a căzut în dizgrație după deschiderea noului și mult mai sigur-ului Diakofti.

În căutare de plaje, pe drumurile din interiorul insulei.

Ah, iată și plajă. Kombonadas pe numele ei, este o plajă înșelătoare. Nu se vede în imagine bine dar e alcătuită din pietre destul de mari - de la dimensiunea unui ou de găină la cele de mărimea unui ou de struț. Și bineînțeles că alea mai mari sunt fix la intrarea in apă ca să-ți poți pierde echilibrul ușor, să nu te chinui.

Altă plângere pe care trebuie să o formulez este legată de faptul că nu apuci să faci 5 pași și deja nu mai atingi fundul. Fundul mării adică. Sau mă rog, orice fund, că ești ocupat să înoți! Mă rog, o sărăcie de plajă pe lângă care Mamaia e Maldive. Dar nah, în poze dă bine.

Da, știu, sunt prea pretențios. Dar nah, niște standarde trebuie să avem, nu se poate așa. Vă arat în curând ce e aia plajă adevărată. Stați pe aproape. Și nu e singura pe care am încercat-o pe Kythira. Am bătut toată partea de sud-est în căutare de plaje - care în general sunt foste guri de vărsare ale unor torente care au tăiat stânca altfel foarte înaltă.

Mai jos e Chalkós beach (adică Plaja Cupru) - fix după aceeași rețetă. Coborârea îmi aduce aminte de coborârea la Dalboka dar la capăt nu e nici un restaurant, doar o plajă nașpa  cu pietre de dimensiunea unui ou de prepeliță care fac un zgomot asemănător bilelor de rulment la fiecare val.

La sfatul gazdei, am mers și într-o direcție în care nu am fi mers altfel - probabil e multimenționată în ghidurile locului dar nu avem întotdeauna înclinație să le frunzărim înainte de a merge acolo. Direcția - sau mai degrabă locația, se numește Milopotamos.

Ce, hippopotamos? Nu, Milopotamos! E un sat cu un peisaj complet schimbat față de celelalte - ascuns într-o vale împădurită (da, se poate) și care la rândul său ascunde altceva. O să vedem ce.

Mai întâi aveam de potolit foamea - ceea ce am și făcut la Platanos. E ușor de găsit, e fix în centru și mesele sale sunt toate sub un platan imens. Acolo mi-a căzut o frunză uscată în farfurie, primul dar foarte deprimantul semn că vine toamna.

Ei și odată astâmpărată și foamea, să vedem secretul Milopotamos-ului. L-am descoperit întâmplător urmărind niște semne pe care scria Water Mills. E vorba de un traseu turistic care coboară într-o nebănuită vale, foarte abruptă, și care atinge mai multe obiective cum ar fi un restaurant abandonat sau seria de mori de apă, și ele abandonate. De fapt Milopotamos asta înseamnă, moara de pe râu - pentru că erau 22 de mori la un moment dat. Acum doar una din ele e renovată, restul sunt în ruine.

Nu știu care e povestea restaurantului și de ce a fost abandonat - probabil că e prea greu de ajuns la el? Oricum ca și decor mi se pare super - copacii trec prin platforma de beton pe care stăteau mesele. Nu-mi dau seama dacă a funcționat vreodată pentru că pe apometrul instalat erau înregistrați doar 3 metri cubi de apă. Cel mai trist apometru...

Traseul alternează porțiuni drepte, ușor de parcurs...

...cu porțiuni cu coborâre accentuată. Nu sunt mândru de asta dar am făcut traseul în șlapi ca niște adevărați pantofari. O menționez aici ca să îmi aduc aminte cât de nesăbuit sunt uneori.

Una dintre morile abandonate prin care se și trece - there is no choice, traseul trece prin gaura aia neagră. Eu am văzut cam multe filme făcute de dezechilibrați care își imaginează diverse vietăți malefice în astfel de locuri așa că eram mai îngrijorat de eventualii bampiri sensibili la tzatziki decât la lucrui mai reale, cum ar fi o mult mai probabilă entorsă.

Din când în când cursul de apă formează mici cascade - un peisaj pe care nu te-ai aștepta să-l găsești pe o astfel de insulă. De altfel nici răcoarea din această vale nu ai zice că o poți găsi într-o zi de vară acolo.

Apa izvorăște din centrul satului Milopotamos, fix de lângă restaurantul Platanos - altfel, valea e uscată mai sus de sat și doar când plouă se mai strânge ceva de pe versanți.

Apa a fost canalizată pentru folosirea la mori și traseul merge de multe ori paralel cu canalul artificial.

Așa, revenind la bampiri. Hai bine, nu bampiri. Spiritele morarilor uciși într-o noapte furtunoasă, ale căror strigăte se mai aud și azi la furtună? Mai plauzibil?

Noroc că era soare și frumos altfel o rupeam la fugă la primul ciripit de vrabie.

Ah da, și noroc de ceilalți participanți la trafic - traseul e foarte popular și te poți întâlni cu diverși. Nah, să aibă și spiritele de unde alege în caz de ceva. 

Ei glumesc și eu. Normal că nu cred în din astea, dar hai să ne întoarcem că am impresia că am auzit ceva.

De fapt erau doar niște oameni care făceau baie complet dezbrăcați alături de copiii lor. Quite the joy killer când tu ești cu aparatul la ochi. Dar nah, tot eu eram vinovat că umblam cu aparatul prin pădure că deh nu e naturel și ei sunt.

Dar de întors tot trebuia să ne întoarcem pentru că traseul începe să coboare din ce în ce mai abrupt - și la fel și soarele. Și să ne prindă întunericul în fundul văii nu era tocmai încheierea perfectă pentru ziua respectivă. Așa mai bine ne întoarcem, vedem apusul și mai prindem și ceva faună.

Fauna e în general prietenoasă, de exemplu libelulele erau foarte atrase de tricoul meu și veneau să mă salute - sau altfel stăteau frumos la poză.

Dacă nu mă mișc, nu mă vede.

Aceeași logică și la domnul verde de mai jos.

Până la apus mai aveam o chestie mică de vizitat și anume castelul Milopotamos - o fortificație pe buza unui deal un pic mai jos de sat.

Acum și el e în ruină și peste tot sunt avertismente că intrarea e interzisă dar...se intră.

Partea periculoasă sunt clădirile de la intrare care chiar par instabile - însă în rest e o plimbare faină.

Ultima oprire, o coborâre până aproape de mare la peștera Agia Sophia - care peșteră e închisă pentru că e septembrie și nu mai e sezon. Dar nah, nici chef de explorare prin peșteri nu mai aveam. Am preferat să așteptăm asfințitul pe mica terasă de la intrarea în peșteră.

Simbolic vorbind era și ultimul apus din vacanță pentru că a doua zi urma să începem să ne întoarcem acasă. E drept, urma să dureze 3 zile dar chiar și așa, sentimentul de vacanță pe sfârșite era acolo.

Cu mulțumiri pentru Giluța care ne-a dus fără să crâcnească 4000 de kilometri.

Și cu mulțumiri pentru vizionare.

După ce soarele a dispărut în spatele unor nori și am crezut că s-a încheiat, a ținut să ne mai salute încă o dată - probabil pentru încurajare.

Urmează două bonusuri de la întoarcere spre România. O stâncă din sudul Greciei improbabil de plină de români și o vizită la Leonida acasă. După care povestim despre isprăvi recente, tot cu plajă, nisip și soare.