Goodbye Giluța

N-a avut un nume până când nu i l-a dat jumătatea mea mai bună, până atunci a fost..."mașina". După aceea a devenit Giluța. Am luat-o acum fix 7 ani (fără 15 zile) din curtea unui dealer și alaltăieri am lăsat-o definitiv în curtea unui alt dealer.

Se făcea că era 2008 și eu, proaspăt angajat, aveam nevoie de mașină. Se mai făcea că dealerul Dacia din oraș avea un lot de Megane-uri "lightly used" aduse din Spania. Eu am pus ochii pe una aurie cu barele vopsite în ton cu caroseria...dar era deja rezervată. Așa că m-am reprofilat pe una argintie, tot așa. Toate bune și frumoase însă nu avea RAR-ul făcut și programările erau problematice, era vorba de săptămâni. "Dar aia are RAR-ul făcut?" 

"Aia" era rățușca cea urâtă, singura verde (culoare considerată în general dubioasă la mașini) ușor lovită în față, cu bandourile față negre, diferite de cele din spate. Dar așa a fost să fie și Giluța m-a servit credincioasă 7 ani de zile și 160.000 de kilometri.

Toți acești kilometri au fost fără evenimente majore. A pornit și la -27 de grade la prima cheie și doar de două ori a ratat pornirea. N-am făcut nici o pană și nu ne-a lăsat niciodată în drum - cel mai aproape să facă asta a fost recent și nu din vina ei: un șobolan a decis să se sinucidă ronțăind la cureaua de accesorii dar și atunci Giluța a ajuns cu propriile-i puteri la service.

Am lovit-o de două ori (una din vina mea) și am avut câteva daune fară accidente. Am schimbat la ea cam tot ce ține de suspensii dar nu și ambreiajul care a ținut până acum chiar dacă am înțeles acum ceva ani cum se păcălește ASR-ul ca să scârțâie roțile la plecare de pe loc. S-au stricat multe lucruri mici și supărătoare dar niciodată ceva cu adevărat important. Acum îmi pare rău că poate nu am întreținut-o mai bine dar poate am învățat ceva din asta.

Cu ea am fost pe Transalpina când nu era încă asfaltată...

...cu ea am urcat la Muntele Mic și la Piatra Arsă și am ajuns la Vadu și pe Digul de Larg de la Constanța. Pe ea a mușcat-o un câine ciobănesc de bară la Dălghiu. Mai târziu, când am prins curaj, ea ne-a purtat de nenumărate ori în Bulgaria la Buzludzha...

...Nessebar, Veliko Tarnovo, Sofia...și tot mai apoi cu ea am văzut alte țări - Austria (unde ne-a dus pe Grossglockner Hochalpenstrasse)...

...Croația (unde ne-a urcat pe Sveti Jure, al doilea vârf ca înălțime), a stat cuminte în parcare cât noi ne plimbam pe malul lacului la Bled în Slovenia, ne-a dus pe serpentinele amețitoare de pe drumul de deasupra Kotor-ului în Muntenegru și ne-a purtat cu grijă prin Bosnia și Serbia. 

Anul trecut ne-a dus pentru ultima oară în concediu în Macedonia și ne-a arătat că mai poate când a trecut cable-ferry-ul de la Butrint din Albania. Dar mai ales ne-a arătat 3000 de kilometri de Grecia, toți fără evenimente așa cum ne-a obișnuit.

Mai personal, cu ea am condus-o prima dată acasă pe cea care o să-mi devină soție și în ea i-am furat primul sărut - mă rog, n-am furat nimic, mi l-a dat de bunavoie :). Pe Giluța a învățat și ea să conducă. Cu Giluța ne-am mutat lucrurile împreună și cu ea am cărat de la Ikea toată mobila din casa noastră. Așa că nu am cum să nu fiu legat de această mașină.

Realizez că vorbesc despre un "fier" pe care alții îl schimbă la 1-2 ani fără să clipească și îmi dau seama că personificarea nu mă ajută în situația de față. Totuși așa simt. Nu mi-e rușine să zic că am vărsat câteva lacrimi acum 10 ani când am ieșit pe poarta Remat-ului unde lăsasem bătrâna Dacie 1310 pe care am învățat să conduc. Alaltăieri am lăsat-o pe Giluța și s-a petrecut prea repede ca să mă dezmeticesc, i-am mai făcut o poză și aia a fost. Acum trebuie să închei pentru că mi-a intrat ceva în ochi.

Sper să facă fericit pe cineva chiar așa bătrâioară cum e...pentru noi a fost mașina ideală și-i suntem recunoscători. Rămâi cu bine Giluța!